”Este frustrant, este strigător la cer și văd cum se năruie totul în jurul meu. Poate, dacă se oprea totul după maxim un an, mai aveam o șansă de redresare, dar cred că va fi mai rău.” Disprerarea i se citește pe chip unui antreprenor ploieștean, care nu activează în domeniul HoReCa, dar care este la fel de grav afectat. Și sunt mii ca el în toată țara.
Îl știu de câțiva ani și am fost martor la toate etapele prin care a trecut, ajungând să construiască o afacere care nu l-a îmbogățit, dar îi oferea un trai decent, atât lui și familiei, cât și angajaților, undeva în jur de 10 persoane.
”Nu e o afacere mare, avea potențial de creștere, însă principala preocupare era să o ridic pe baza unui concept, o pasiune din tinerețe, bine documentată în afara țării. Am plecat de la premisa că pot să construiesc sănătos, fără afaceri cu statul, fără împrumuturi la bănci. Cu toate astea, am fost nevoit să iau și un credit, pentru că la noi, spre deosebire de alte state, nu mai există facilități reale pentru cei care pornesc o afacere. Statul vine din prima și își ia partea, o parte pentru care nu oferă nimic, doar există și trebuie plătit, că doar sinecurile trebuie să trăiască și ele.
Mi-am asumat toate astea, știind din start că nu am cum altfel să construiesc într-un sistem bolnav, în care micimiea fiecăruia dintre noi ne împiedică să luăm atitudine. Dacă ne este puțin mai bine, în dulcele stil caracteristic, uităm de necazurile majore, care sunt comune, indiferent dacă ești antreprenor sau angajat.”
Vorbește mult despre afacerea lui, despre un vis care se conturase frumos. Un amestec de zâmbet de satisfacție pentru ce a fost capabil să construiască, amestecat cu nodurile în gât, cu evidenta sufocare atunci când vede ce s-a ales. Se mai adaugă și disperarea omului care nu întrevede cea mai mică speranță, o cale de ieșire rezonabilă.
”Mai știi când îți spuneam, acum un an, pe la începutul crizei, că am convingerea că vom fi pe cont propriu?” Îmi aminteam exact discuțiile, pentru că aveam același sentiment. Mi-a fost clar, cam de când am auzit de renumitul program IMM Invest, în fapt un îndemn către antreprenori să se împrumute la bănci, să devină sclavi în lipsă de soluții.
Motivat sau nu, poate și printr-o reacție supradimensionată în raport cu realitatea, statul român a decis să instituie starea de urgență, punând lacătul pe mii de afaceri. Să spunem că în aproape toată lumea se întâmpla asta, chiar și pentru că omenirea se afla în fața unui situații pe care nu știa cum să o gestioneze.
”Bine, măi… să fie lockdown! Decât să pățim ceva rău, mai bine ne păzim vreo două luni. Fiecare să suporte pierderile, că doar nu se prăpădește omenirea din două luni de pauză. Ba chiar am căutat și binele în toată povestea. Am avut mai mult timp pentru cei dragi, pentru mine, pentru casă. Știam că după două luni vor urma altele în care nu avem cum să revenim la capacitatea de dinainte de criză, însă am sperat să se întâmple minunea.
Mi-am spus că o să fac toate eforturile să nu mă îndatorez și mai mult la bănci, să nu adopt minunata soluție a domnului Cîțu, ca și când ar fi un ajutor, pentru că toate calculele indicau doar creșterea gradului de îndatorare. Dacă am fi avut o economie predictibilă, puteam să fac un business plan, însă îmi mirosea deja a prelungire de restricții pe termen nelimitat. Ce înseamnă asta? Înseamnă că nu știu dacă voi avea piață de desfacere pentru produsele și serviciile mele. Mai știam că populația va fi din ce în ce mai săracă, mai atentă la fiecare leu cheltuit. Să iau împrumut? Glumești?
Am decis să îmi utilizez resursele pentru a conserva afacerea, pentru a nu pierde oamenii. M-a ajutat statul cu 41,5% la dările pentru salarii? Cum să numești asta ajutor, când statul mi-a tăiat brusc 100% din venituri. Aveam lacătul pe ușă, nu produceam 1 leu, dar statul spune că mi-a acordat facilități. Dacă nu era de plâns, râdeam… Același stat a avut îngăduința să nu mă penalizeze pentru întârzieri la plata obligațiilor către buget. Adică, tot el, în mărinima lui, zice: ”Nu îți iau banii pe care nu te mai las să-i produci. Nu acum. Lasă că mi-i dai tu, peste câteva luni.”
Să nu credeți că doar salariile erau de acoperit, în condițiile în care încasam zero. Aveam și chirie, aveam și mentenanță, o parte din utilități, plus alte cheltuieli. Am ciulit urechile la schemele de ajutor de la stat. Cum sună asta… ”scheme de ajutor”? După ce m-ai omorât, ieși cu emfază și spui că mă ajuți? Ăștia sunt complet iresponsabili sau de un cinism inimaginabil. Ok… aplic pentru ajutorul pentru plata chiriei. Primesc două răspunsuri: codul dumneavoastră CAEN nu se află pe lista activităților economice care vor fi sprijinite. Aaa? Păi, cretinilor, cine a făcut lista asta, nu a inclus toate activitățile închise obligatoriu? Voi chiar nu știți pe cine ați afectat? Discriminare sau prostie? Ce tâmpit pus politic a alcătuit lista? Mă descarc și eu, că oricum altceva nu pot să fac. Dacă dau statul în judecată, durează câțiva ani, slabe șanse să câștig ceva și oricum mai dau de 100 de ori faliment până atunci.
Al doilea răspuns a fost halucinant! ”Societatea dumneavostră prezintă risc financiar.” Să îmi ia foc capul? Eu, care am fost la linie cu taxele și impozitele, care le-am plătit la termen lună de lună, an de an, prezint risc? Mda… M-am gândit mai bine și statul are dreptate. Mi-a tras-o atât de viguros, încât acum chiar prezint risc, că doar de aia aplic pentru un astfel de program. Nu pentru asta a fost făcut? Până și statul a ajuns la vorba mea… cine naiba să te mai împrumute, să te mai ajute într-un fel, într-o economie impredictibilă?
Am început să fac calcule, să sun pentru renegocieri, să cer păsuiri, să îmi amân niște rate, să găsesc tot felul de artificii legale, să pot să gestionez cheltuielile, poate-poate se va redeschide și afacerea mea, apoi o să trag din greu să o reechilibrez. S-a redeschis! Minune! Doar că, din cauza normelor de distanțare, nu am putut să lucrez cu mai mult de o treime din clienții care îmi asigurau capacitatea maximă. Veniturile… în consecință, cam tot pe la o treime.
Trece anul. Să nu mă întrebi cum am plătit salariile, cum am plătit parțial chiria, cum am dat și la stat. Cum să nu le dau oamenilor salariile? Toți au credite, toți le-au amânat 9 luni, iar acum plătesc rate mai mari. Tot o facilitate de la domnul Cîțu, care între timp a devenit premier. Lui îi e bine.
Restricțiile s-au menținut, controale la sânge peste tot. Asta îmi mai lispea, să mai și greșesc, să nu respect normele și să încasez niște amenzi. Am reușit performanța de a ține pe linia de plutire. Veniturile tot jos sunt, insuficiente. Acum am o problemă: ce să plătesc mai întâi, în afară de salarii? Să plătesc chiria sau dările la stat. La niciuna nu mai am păsuire. Dacă nu plătesc chiria, plus perioada restantă reeșalonată, voi fi evacuat. Dacă nu plătesc la stat dările lunare curente, plus lunile restante în care nu am avut cu ce să plătesc, mi se pune poprire și pa puiule…
Să mă reorientez către o altă afacere? Tot ceea ce am avut am investit în echipemantele de azi. Dacă le vând, în condițiile în care se găsește un iresponsabil să le cumpere, le dau pe mai nimic. Să încep ce cu banii ăștia? Din nou, să mă gândesc să fac un credit? Poate, dacă aș avea certitudinea că de mâine, de luna viitoare măcar revenim la normal. Dar nu sunt naiv, cu toții știm că nu se va întâmpla. La ceea ce văd zilnic, prin țară deja sunt orașe pe care se pune iar lacătul. Nu cred că anul acesta ne facem speranțe de normalitate.”
Amicul meu a mai turuit minute bune, timp în care nu am simțit nevoia să îl întrerup. Trăiesc în aceeași lume, înțeleg perfect ceea ce se întâmplă, iar întrebările și le punea singur. Îi strâng mâna și plec. Strigă după mine: ”Întreabă-l pe domnul Cîțu, poate citește ce scrieți voi acolo, dacă știe vreun loc de sclav la o multinațională. Nu mi-e rușine să încarc ambalaje, în plus îi mai aduc și 10 angajați de-ai mei, profesioniști și serioși, care au rate și vor accepta orice, în speranța că nu vor ajunge să fie executați silit. Spune-le tuturor că putem lucra și peste program și în weekenduri. Cineva trebuie să plătească pensiile speciale și salariile tuturor panaramelor din instituțiile publice. Suntem pregătiți pentru asta! Și responsabili…” (nu are sens să reproduc și înjurăturile bombănite de parcă vorbea singur, dar vi le puteți imagina)
Am decis să public această poveste, despre care sunt convins că nu aveți îndoieli în privința punctelor de vedere expuse, cei mai mulți dintre voi resimțindu-le, cu speranța că cei care ne hotărăsc destinele vor avea și expunerea punctuală a realității, nu doar viziuni macro. Ansamblul macro este compus și din aceste microcelule de afaceri, de mici nuclee sociale și economice. Dispariția previzibilă a acestui segment din mediul de afaceri va împovăra și mai mult cheltuielile statului. În acest ritm, nu este departe ziua în care statul nu va mai putea să plătească pensiile, nici chiar pe cele speciale. Ups! Cât despre investiții… A, da, vin finanțările europene, asta dacă nu luăm în calcul că ne împrumutăm deja cât să nu avem de unde să mai acoperim vreodată. Și dacă totuși vin, până când vor produce efecte economice reale, ce facem cu aceste mii de afaceri care vor da faliment cât de curând?
Și ce este cel mai trist, deși poate actuala alianță nu realizează, vor veni noi runde de alegeri. Partea tristă este că ne vom întoarce tot la cei care ne-au nenorocit timp de 30 de ani, eventual alegem vreo variantă extremistă, una născută artificial și securistoid. Coborâți din birourile din Victoriei și vorbiți cu oamenii. Mai aveți trei ani la dispoziție să o dregeți. Nici nu vă imaginați cât de bine vă vor explica realitățile, singurele care contează!
