“La țară, în curând, nu mai are cine să ne îngroape morții!” Așa și-a început monologul aproape filosofic șoferul de taxi care mă ducea la adresa solicitată. Văzând că înclin din cap aprobator, continuă aproape blazat: “Serios vorbesc domnule, mor oamenii la țară și nu mai are cine să-i îngroape. Nici măcar drojdierii de serviciu care cât de cât se mai clinteau pentru o jumate de țuică și 100 de lei, nici pe ăia nu-i mai găsești la bufet, parcă au dispărut cu toții. E clar, ceva se întâmplă și nu e de bine!”
Ca să nu se simtăa jenat de lipsa mea de replică, i-am răspuns în stilul pe care-l abordez atunci când prefer să tac și mai mult să ascult: “Dar dumneavoastră ce credeți că se întâmplă?”
“Domnule”, răspunse el, “…eu cred că nu e de la virus și mai cred că nici de la situația economică sau politică nu e…eu cred ca e de la lehamite.”
Cu replica asta mi-a captat atenția, și observă și el asta, de aceea încurajat de grimasa mea, continuă: ”Da, da, omului a ajuns să-i fie lehamite să mai trăiască, să mai creadă și să mai spere. Și când spun omul, nu mă refer la români, ci la oameni în general. Unora le e lehamite pentru că au de toate, altora pentru că nu mai speră să aibă vreodată ceva…și mai ales, nu mai au credință domnule, nu mai au dorința de a trăi, le-a pierit din ochi lumina speranței, fericirea, bunătatea și le-au luat locul deznădejdea, supărarea și urâciunea. Se urăsc pe ei înșiși și pe cei din jur mai mult decât în evul mediu sau mai mult decât oricând în istorie.”
Am continuat pseudo-dialogul, tot cu o întrebare: “Și credeți că asta se întâmplă peste tot în lume ?”
Parcă anticipând întrebarea mea, răspunse fără să ezite: “Nu domnule, dar din păcate mai sunt doar puține locuri în lume unde oamenilor nu le e lehamite să mai trăiască. Unul din ele este continentul african.”
Am făcut ochii mari, pentru că m-a surprins răspunsul lui. Se referea oare la Africa știută de mine, cea cu foamete, secetă, războaie civile și boli ?… m-am gândit eu cu preconcepțiile mele alimentate de imaginile de la știri…dar am continuat cu voce tare: “Și care ar fi și celelalte după părerea dumneavoastră ?”
Răspunse prompt: “ Probabil India, Tibet, Jamaica, Indonezia, Tasmania, Mozambic și poate câteva încă, cum ar fi Bhutan, Mongolia, Zanzibar, Nepal și altele care nu-mi vin acum în minte…”
“Spuneți-mi vă rog”, continuai eu intrigat de cunoștințele lui în materie de istorie, și psihosociologie geopolitică “…dar de unde știți că acolo oamenii sunt altfel sau, mă rog, se comportă altfel decât noi, cei de pe bătrânul continent ?”
“Pentru că am văzut întreaga lume și vă pot confirma că în locurile acelea, oamenii au încă bucuria de a trăi, li se citește în ochi fericirea aceea sinceră că o noua zi este o binecuvântare, și mai ales pentru că…nu poartă ceasuri !”
Mașina se oprise de câteva minute și motorul torcea leneș. Ajunsesem la destinație și parcă nu aș fi vrut sa cobor ci să continui dialogul cu taximetristul filosof. Am achitat cursa și mi-am luat la revedere de la el sperând în sinea mea să-l reîntâlnesc. Acum nu mai puteam să stau, mă grăbeam teribil să ajung la o întâlnire de afaceri, întârziasem chiar, și cu gândul ăsta în minte am dus instinctiv privirea spre ceasul de la mână. Atunci am încremenit acolo, în mijlocul piațetei aglomerate, privind în jurul meu la oamenii grăbiți, cu priviri încrâncenate, fete crispate, ochi cu lumini goale, privindu-și din când în când la rândul lor…cadranele ceasurilor…
