Nici nu m-am întors bine în țară că am și încercat să bifez ceva la capitolul realizări pe 2010. Și cum Ploieștiul avea nevoie de un city manager era musai să numesc unu. Moment în care lucrurile au început să mergă ca în triunghiul Bermudelor. În astea 5 zile etajul 3 de la Casa Albă a fost ca platoul de filmare de la Zona Crepusculară. Dar să o iau cu începutul.
Luni 4 ianuarie. Cu forțe proaspete căpătate în Austria am pus mâna pe fax (după care m-am corectat și am pus-o pe telefon) și am sunat. Nu, de data asta nu la partid. La serviciul acela de la primărie care se ocupă cu hârtiile pentru numiri, chestii de personal. Am uitat cum îi zice. Am anunțat noul city manager. Care e o city manager dacă mi se permit un spirit de glumă. Am pus-o pe Mirela. Mirela Limboșeanu! De ce? Pentru că merită. Imediat ce am numit-o au început să se întâmple următoarele ciudățenii. Telefonul îmi suna cu număr ascuns. Nu am răspuns temându-mă de vreo manevră din partea lu’ parşivu’ ăla de Ionuţ Ionescu. De frică, am sunat-o pe Roberta la Parlament, dar mi-a răspuns secretara care mi-a zis că e extrem de ocupată. (Nu ştiu ce e cu ea. De câteva luni vorbesc doar cu căsuţa vocală şi rar, foarte rar, cu secretara. Ea nu-mi mai răspunde.) Mi se zbătea ochiul stâng și mă mânca nasul pe interior. Ciudat. Singurul lucru bun este că Mirela s-a bucurat. M-am bucurat și eu foarte mult de bucuria ei.
Marți 5 ianuarie. M-am trezit transpirat cu o presimțire sumbră. Nefiind superstițios m-am dus relaxat la muncă. Cum am intrat, m-a şi luat tanti Mihaela, secretara: “v-a sunat… hihihi…”. Doaaamne, se strica de râs și a făcut un gest cu degetul în sus. “Cine… hihihi mă sună de la etajele superioare?, am întrebat cam naiv. Că știu că Mircea Cosma e la etajul unu şi doar de el mă cam feresc să nu mă prindă şi să-mi ceară chiria”. “Nu, zice secretara, de la Camera Deputaților…” Atunci vă jur că am auzit în cerebel primul clopoțel de alarmă. În primul rând de ce nu m-a sunat pe mobil? Mă așez la birou (primisem un coș de fructe de la Mirela cu mesajul ”10X șefu!”. Să-i răspund și eu ”4X4”!!!) și o sun pe Roberta la Cameră. Incredibil, mi-a răspuns cu aceeaşi voce cu care a transmis mesajul de câştigătoare a concursului din ’96. De cum a răspuns a început să vorbească repede și tare. Nu am înțeles decât: “așa ne-a fost vorba… mă lucrezi pe la… oricine dar nu aia… vin eu la Ploiești și o să… te sun în 10 minute”. Speriat, am sunat la filială: bă, a fugit vreun primar, vreun consilier ceva la PSD? Negativ. A înjurat-o presa pe șefa? Azi nu. S-a aflat de banii ăia? Ce bani?!? Am închis că era să mă dau în gât. (De verificat cât a ieşit de la deszăpezire că n-a venit nici unul cu decontu’.) Clar, nu cred că vorbea cu mine… Apoi toată ziua am încercat s-o sun. Telefonul închis. O fi pe la Bruxelles. Și mîine-i o zi.
Miercuri 6 ianuarie. Dis de dimineaţă m-a vizitat îmbujorată ca o şcolăriţă Mirela. Cu ochii sclipind de bucurie mi-a spus că are o mulţime de idei bune pentru oraş. Era efervescentă mai ceva ca o doză de calciu Sandoz. Mi-a lămurit şi o neînţelegere de-a mea: cică 10X înseamna Thanx, dar cu 4×4 n-o să fie nici o problemă. Chiar mă relaxasem puțin și mă gândeam că în sfârșit orașul merge pe drumul cel bun. Ce bine e să începi dimineaţa cu o persoană atât de competentă şi pozitivă. Tocmai când mă gândeam să-mi fac un obicei din a bea cafeaua cu Mirela la mine în birou, piuie telefonul. Mesaj: ”Vino imediat la sediu”. Semnat R.A. Prima dată m-am gândit la vreo Regie Autonomă, şi credeam că a înnebunit Lungu de la RASP. Cum să cheme el la ordin ditamai primarul de municipiu important ca mine? Apoi mi-am dat seama la ce sediu trebuie să ajung. Un alt clopoțel de alarmă. Acum aveam doi în cerebel. De ce sms? De ce tonul imperativ, de ce, de ce, de ce? De ce nu e la servici? Imediat ce-am ajuns la sediu, m-a băgat în birou. N-am apucat să-i spun ”Hello șefa, era să aveţi o scamă…” că mi-a și mitraliat o serie de întrebări: „De ce-ai pus-o pe matracuca aia city manager? De ce nu m-ai întrebat? Te-ai ridicat și tu împotriva mea? Vrei să ajungi în dizgrație? Te crezi șmecher?” Am încercat să-i explic că parcă vorbiserăm ca toți cei care au lucrat în campanie și s-au dovedit loiali partidului să primească o funcție ceva. Că de aia suntem la putere să ne împărțim între noi funcțiile. La care ea, nu-mi vine nici acu’ să cred, a bătut cu pumnul în masă de şi-a scrântit falanga de la inelar: ”Oricine poate să fie city manager, mai puțin aia. Nu intriganta aia şi punct. Gândește-te bine Andrei, și mâine te aștept aici să-mi spui ce ai hotărât. Dacă vrei să fim adversari… o să fie ca o luptă între un viezure și un crocodil. Ai grijă…” Am plecat direct acasă și m-am băgat în pat. Le-am zis că am impresia că mi-a revenit porcina. Am adormit și am visat un viezure care se lupta cu un crocodil. Nu știu cine a câștigat.
Joi 7 ianuarie. O dimineaţă neagră. Trebuia să mă fac deputat, nu primar. Primul lucru pe care l-am găsit pe birou au fost două bilețele. Pe unu scria: “Șefu mai am şi alte idei grozave pentru oraș. Îmi pare rău că nu ai venit la cafea. M-am întreţinut cu tanti Mihaela şi ea a fost de acord că ideile mele sunt geniale. Abia aştept să ţi le împărtăşesc. Yami, yami :)”. Semnat Mirela. Pe al doilea: “Dă-o afară pe marţafoaică”. Semnat A Ta Robi. Acu’ eu ce să fac: Să dau cu banul? Și la ce-mi ajută asta? Să mă dau independent şi să o păstrez pe Mirela? La ce-mi ajută? Adio influență politică, adio sprijin. În 2012 nu mai prind nici măcar un post de jurist la ADPP. (Uite o întrebare ce mă frământă: dacă ajung eu la ADPP, ajunge Ioniţă primar şi mă dă afară că sunt cam incompetent la chestiile astea cu administrarea oraşului şi rămân fără loc de muncă. De ţinut minte să-l execut pe ăsta cu prima ocazie…). Deci mai bine o dau afară pe Mirela, că cu ea mă descurc eu pe urmă… Și apoi îmi lipsesc petrecerile, ieșirile împreună cu familiile, bârfele… Pe la prânz m-am dus la sediu cu inima grea, recunosc. Cu jumătate de gură, dar privind-o în ochi aş fi vrut să-i spun: “ca un câine…”, dar mi-a ieşit: “OK șefa, facem cum spui tu că e mai bine”. La care ea, exigentă cum o ştiam, mi-a explicat: “Măi Andrei, în partid aici e ca într-o familie unde nora trăiește cu soacra la comun. Mai devreme sau mai târziu una dintre ele trebuie să conducă gospodăria. Ori aici numai eu conduc. Vina ta e că nu m-ai întrebat, aşa că te iert şi de data asta. Acum du-te și fă ce ai de făcut, pui de trădător ce eşti!”, după care s-a retras în veceul ăla din spatele biroului şi a început să urle. Norocul meu că o supărase şi mai rău Auraş. Nu ştiu ce blat făcuse cu unul cu nişte asfaltări şi uitase să-l anunţe pe nea Cornel. Ce să mai… Mi s-a făcut şi milă de ea. E greu să conduci ditamai partidu’ şi Camera Deputaţilor. Oooof, ce o fi în inima ei, sărăcuţa…. Totuşi, pe drum spre Primărie m-a tot măcinat o dilemă: care o fi soacra și care nora în toată afacerea asta? Habar n-am…
Vineri 8 ianuarie. Am făcut-o. A fost mai greu ca la Zilele Orașului când a trebuit s-o promovez pe Eba şi să-i decontez lu’ Bădescu, pardon, Enache, serviciile alea pe care nu le-a prestat. Am chemat-o și i-am spus. Iniţial m-a privit cu ochii ăia mari ai ei ca pe un dușman. Aproape să revoc revocarea, nu alta. Dar tot ea m-a înţeles. S-a uitat în ochii mei şi mi-a zis că mă înţelege, că mă iartă. Aș fi vrut să plâng. Dar primarii nu plâng niciodată. A plecat tristă, şi-a închis telefonul şi n-a mai vrut să răspundă la nimeni. Trebuie totuşi să fac ceva. O să fac! Până atunci însă, am sunat-o și i-am raportat. “Bravo Andrei”, mi-a zis. M-am simțit ceva mai bine. M-aş fi aşteptat să mă invite la cină. Tânjesc după asta. Dar nu m-a chemat. Ceva s-a întâmplat între noi. Ceva s-a rupt. Nici nu mai ţin minte de când n-am mai băut un cico împreună. Trebuie să-l chem pe la mine pe Paul, să-l mai trag de limbă: măi Paule, măi, tu ca, pardon, consilier al ei, trebuie să şti ce se întâmplă… Cu ce am supărat-o? De ce nu mă mai sună? De ce nu-i mai lasă pe ăia pe la sediu să joace table cu mine? De ce nu mă mai bagă în seamă Georgică Ionescu? Întreab-o tu, Paule, şi pe urmă să-mi spui cum să-mi îndrept greşeala.
Concluzia: am învăţat acum, la început de an, că e greu să fi primar important de municipiu mare. Apropo: neapărat să-l execut pe Ioniţă cât încă mai pot.
Citeşte şi: Pamflet | Jurnal de primar | Patru Ianuarie – 10 lucruri pentru 2010
Pamflet | Jurnal de primar | Doi și Trei Ianuarie – Frumosul coșmar de week-end
Pamflet | Jurnal de Primar | Unu ianuarie. Austria m-a băgat la idei
