Ploiești, 29 mai, seara. Lună plină, numai bună de pozat din diverse unghiuri.
Ieșisem până la magazinul din capătul străzii, pe la ora 23, să cumpăr ceva. Nu scriu țigări, pentru că am spus că încerc să fiu romantic și nu aș vrea să stric textul încă de la primele rânduri. Îl stric la final.
Mă întorceam agale, pe mijlocul drumului, privind către Lună. Nu sunt superstițios, așa că nu cred că se va întâmpla ceva rău, dacă de miri de felul în care arată Luna. Adică, mai rău decât să deschidă gura Dăncilă, nu prea are ce să se întâmple. Și, oricum, nu de la Luna plină i se trage, ci de la sfera goală de pe umeri.
Temperatura ideală pentru o plimbare romantică de 200 de metri dus-întors, aerul încă respirabil, pentru că rafinăriile poluează masiv abia după miezul nopții, toate acestea mi-au indus o predispoziție romantică.
Și cum mergeam așa liniștit, săvârșidu-mi călătoria către domiciliu, observ un cadru ideal pentru o fotografie. Din unghiul din care priveam, Luna plină se zărea încadrată de o inimioară… naturală. Nu am idee cum reușise acea plantă agățătoare să crească printre cablurile de pe stâlp, luând forma unei inimi.
Am scos imediat telefonul să fac o poză. Pentru că nu sunt zgârcit, am făcut chiar două. Un cadru ceva mai strâns, pentru ca nimic să nu perturbe combinația de elemente și unghiuri, apoi un cadru general, pentru o imagine de ansamblu.
Abia al doilea cadru mi-a avariat feng-shui-ul și karma. La baza stâlpului, în lumina blândă, îngăduitoare, a Lunii, dar și a becului de pe stâlp (pentru că tot plătim 30.000 de euro/lună pentru mentenanța iluminatului public și trebuia să menționez asta, lipsit complet de romantism), trona un maldăr de gunoi.
Nu puteți să spuneți că nu am încercat să îmi redescopăr latura sensibilă. Chiar am fost aproape să reușesc, dar s-au găsit niște vite să mă deturneze de la redescoperirea de sine, de la împăcarea cu frumosul, pe care ajunsesem să îl ignor, ca un superficial ce sunt, mă aflu, exist. Aproape că eram mândru de mine, de faptul că nu am ajuns chiar o brută insensibilă.
PS: Chiar dacă sunt peste tot locuri special destinate, unde să duci gunoiul menajer, am observat că aproape a devenit ”o modă” ca acesta să fie depozitat la stâlpii din Ploiești. Nu mă scuz pentru acel ”vite” de mai sus. Preventiv, am întors o cameră de supraveghere către acel stâlp, iar zilele următoare sper să pot să vă ofer o știre, cu un cetățean, căruia un nebun i-a bătut la ușă, apoi i-a aruncat în casă niște saci cu gunoi. După acest moment voi cenzura filmarea, întrucât mai am și alte gânduri, care însă nu prezintă interes.
