prinţul-nicolae.jpg

M-am născut în perioada comunistă, într-o familie în care niciunul dintre părinți nu a fost membru de partid. Da, în ciuda tuturor legendelor, puteai să existi și dacă nu erai membru de partid. Despre rege auzisem din poveștile părinților și ale bunicilor, atât cât au știut și cât au putut să perceapă.

 

Apoi a venit revoluția, mă rog, momentul acela când comuniștii și securiștii au confiscat iluzia libertății și au denumit-o cinic ”democrație”.  Aveam 16 ani și posibilități infinite să citesc, să întreb, să aflu.

Poveștile cu și despre regi și regine, căpătau o altă conotație, rupându-se de lumea idilică a basmelor. Nu îmi plăcea ce descopeream, dar nu citeam ca să îmi placă, ci pentru a încerca să aflu adevărul. Istoria crudă mi s-a părut cu adevărat fascinantă, comparativ cu cea romanțată. Din motive care țin de percepție, nu am fost și nu voi fi niciodată monarhist, dar am căutat să înțeleg ce a însemnat cu adevărat această etapă istorică. Încă mai muncesc la acest capitol.

După aproape un secol de viață, din care doar un deceniu de domnie, ultimul rege al României s-a stins. S-a vrut a fi perceput ca un model de moralitate, de verticalitate, de noblețe. Din păcate, momentele istorice pe care le-a gestionat, la o vărstă mult prea fragedă pentru responsabilitatea pe care a avut-o, și-au pus amprenta pe percepția publică, cea cu care s-a împovărat pentru tot restul vieții.

 

Istoria nu este cum ne-o fac alții, cum o tot modifică, în funcție de interese și orgolii istorice, uneori rasiale, alteori geo-politice. S-a spus că regele Mihai l-a trădat pe mareșalul Antonescu. Pentru unii un mare patriot, pentru alții un criminal de război. Nu vreau să deschid aici o polemică pe această temă, însă pe mâna cui a fost dat Antonescu? Pe mâna celor care aveau să devină unii dintre cei mai mari violatori de destine și criminali ai acestei nații. Sunt percepții care nu pot fi schimbate, chiar dacă vremelnic nu sunt pe placul unora.

Sunt personaje ale istoriei pe care nimeni nu are voie să le scoată din galeria conducătorilor, indiferent de răul sau binele pe care le-au făcut. Nici Antonescu, nici Ceaușescu, niciun alt lider nu trebuie să dispară ca personaje istorice. Au trădat sau au fost trădați, poate contează mai puțin, dar merită studiați fie și prin prisma răului pe care l-au făcut și pe care învățându-l, nu am mai risca să-l repetăm.

Un alt capitol al istoriei monarhiei românești, îl reprezintă abdicarea. Din nou, chiar dacă nu era cel mai favorabil context istoric, regelui i se reproșează ușurința cu care ne-a lăsat pe mâna cancerului comunist autohton și sovietic.  Sunt exemple în istorie, vezi cazul Brâncoveanu, când domnitori români au preferat să-și dea viața, asistând chiar la decapitarea propriilor copii, doar pentru a nu-și trăda sau vinde țara. Desigur, din nou contextul politic diferă, dar rămâne puterea exemplului. Scuzele sunt cel mai ușor de găsit.

 

Regele nu a fost român. Monarhia venise în România, printr-o decizie istorică, fiind considerată soluția salvatoare. Ne-am ales cu regi de import, fără a avea o tradiție în acest sens. Cel puțin  din punct de vedere cultural am avut beneficii extraordinare. Poate și din acest motiv monarhia a prins oareșce rădăcini aici.

Dacă am putea lua doar părțile bune ale istoriei, dacă am renunța la a mai discutat atât de josnic despre amantlâcurile Casei Regale sau ale altor domnitori, poate am avea mult mai mult de câștigat. România nu va obține vreun beneficiu, dacă de cramponăm de excesele erotice ale lui Carol al II-lea, spre exemplu.

Regelui Mihai i-a fost refuzată revenirea în țară, la începutul anilor 90, din teama neocomunistilor sinistrului personaj Ion Iliescu, ca monarhia să nu cumva să poată fi reinstaurată. Nu era cazul, însă gestul refuzului avea să confirme că Revoluția din 89 fusese confiscată de cele mai josnice putregaiuri ale fostului PCR. Muriseră oameni degeaba…

 

Apoi, regele Mihai a reușit să pășească în țara pe care a condus-o… Prea un om blajin, cu un discurs echilibrat, cu un patriotism deloc fals, poate chiar mai sincer decât al multor români autentici. Așa cum l-am auzit, în special la discursul istoric din Camerele reunite ale Parlamentului, regele Mihai mi-a lăsat o impresie bună. Nu l-am văzut neapărat ca pe un rege, ci mai degrabă ca pe un om educat, de la care am ce învăța. Ultimul monarh care a supraviețuit celui de al doilea Război Mondial, a avut privilegiul de a reprezenta o pagină de istorie vie, de aprofundat în cele mai mici detalii.

Spuneam în titlu că odată cu regele a murit și ideea de monarhie în România. Nu văd în niciuna dintre urmașele lui, nici cea mai mica urmă de speranță pentru o continuitate, fie ea și de tradiție. Personaje ca Radu Duda, țin mai degrabă de domeniul hilarului, raportat la noblețea unui blazon regal. Mai mult decât atât demența nesfârșitelor pretenții de retrocedare și (mai nou) scandalul legat de alungarea nepotului de sânge al regelui, principele Nicolae, i-au dus pe urmașii regelui într-o zonă obscură, de can-can, care nu face cinste unor oameni cu pretenții. Ce fel mamă își poate alunga copilul, nepermițându-i ca, nici măcar în ultima clipă, să-și ia rămas bun de la bunicul său?  Poate că Nicolae a fost perceput ca un potențial pericol pentru orice vis de preamărire al unor diletanți într-ale monarhiei, fiind singurul care pare a avea o moștenire genetică a sângelui albastru, pe care a mai și avut bunul simț să o cultive.

Mulți se vor cățăra în aceste zile pe imaginea regelui Mihai. Veți asculta discursuri libidinoase, ale unor personaje sinistre, care vor încerca să-și asocieze propria imagine cu ideea de verticalitate și noblețe. Pentru ei, regele Mihai înseamnă doar încă un prilej de a ”scoate vorbe, când nimic nu au a spune”.

Poate că în tinerețe, Mihai I a greșit, abdicând prea ușor și lăsându-ne pe mâna rușilor. Poate nici nu avea alternative. Poate, dar măcar nu îl supectez că nu a iubit România. Nu au fost mulți ca el. Despre lideri care își iubesc țara, Petre Țuțea spunea: ”Dacă aș putea, domnule, aș scrie pe ziduri, mare, să vadă tot țăranul – Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!”  

Istoria monarhiei românești se încheie astăzi, odată cu trecerea în neființă a fostului suveran al acestei țări. Dumnezeu să-i ierte poverile și să-l odihnească!