florin-salam-bani.jpg

Plecăm de la premisa că nu se discută gusturile. Fiecare ascultă ce poate, ce simte, ce crede că i se potrivește. Nu avem dreptul nici să judecăm, nici să etichetăm pe cineva, doar pentru că are anumite preferițe muzicale. Există însă o limită, peste care nu e recomandabil să trecem. Ceva din categoria: să nu amestecăm lucrurile.

 

Povestea pe scurt: Joi seara, Filarmonica Paul Constantinescu Ploiești... concert. Ca de obicei, melomani cât cupride sala. Începe concertul. La balconul sălii, două ”duoamne” cu doi ”cuopii”. Orchestra cântă. Copiii fac rost de două hărtii, le mototolesc și acompaniază instrumentiștii. Pentru o varietate de sunete, bat și cu mânuțele în cotierele de la scaune. Lumea din jur se uită cu subînțeles la copii. Rezultat zero. Apoi... către mămici. Imperturbabile... Chiar și ele băteau ritmul în hârtie. Mare lucru să recunoști linia melodică.

Pentru că nu era suficient, micuții talentați, încep să lovească cu piciorușele în scaunele din față. Aia e! Ce să faci, dacă ritmul a pus stăpânire pe tine? Dai frâu liber emoțiilor, le concretizezi într-un soi de coregrafie, amestecată cu veleități de instrumentist specializat în mutilări de darabană.

Fericiți pentru că micuții și minunatele ființe, care i-au zămislit, nu au avut inspirația să aducă și o vuvuzea, melomanii au încercat să nu uite de ce au venit la concert, așa că, educați fiind, nu i-au apostrofat pe instrumentiștii de ocazie.

 

Nu are rost să mai comentăm că locurile pe care le ocupaseră, erau ale unor plătitori de abonamente, care s-au văzut nevoiți să își caute de treabă, prin alte zone ale sălii. Personalul Filarmonicii nu a reușit să fie suficient de persuasiv, iar concluzia a fost clară: ”Noi avem bilete jos, da' am găsit locuri aici! Ăștia care au abonamente să se ducă, să stea pe locurile noastre. Ce, e vreo problemă?”

Interferența celor două planuri muzicale nu este una dintre cele mai fericite. Fiecare este liber să asculte ce vrea, cu o condiție: să-și aleagă corect sala. Altfel, am putea să ne trezim cu un meloman, la o nuntă de maneliști, smulgându-i microfonul lui Salam și strigând ca un bezmetic, din toți rărunchii : ”Se face acest frumos intermezzo de Ludwig van Beethoven, cu durata de 30 de minute, opus 13, pentru toți dușmanii lu' soacra mică, se știeee! Și pentru nașu' din pârnaie, se face o dedicație fără număr, o bucată de suflet de la Johann Sebastian Bach,  Herzlich tut mir verlangen („Din inimă doresc”), adevăraaaat!”

Sunt convins convins că vorbele le-ar merge la suflet, nu și muzica. Evenimentele ar degenera, și doar mascații ar putea să restabilească ordinea firească. La Filrmonică nu a fost nevoie...