Începând de astăzi Observatorul Prahovean publică o serie de opinii ale doctorului ploieștean Ciprian Vâjeu, medic specializat în chirurugia coloanei vertebrale cu o experiență de peste 30 de ani de practică în Belgia și Franța.

Dr. Ciprian Vâjeu are curajul să lupte cu sistemul de sănătate românesc și speră că va reuși, prin intervenții repetate și cu ajutor oferit din partea celor care gândesc la fel ca el, să schimbe în bine, atât cât se poate, un sistem care pare că se află în colaps de foarte mulți ani.

Publicația noastră va împărtăși cititorilor opiniile medicului chirurg, așa cum vor fi ele transmise redacției noastre, cu frecvența cu care vor fi transmise. Pentru început, într-un  serial din trei părți, vom publica o scrisoare pe care medicul chirurg a trimis-o și Colegiului Medicilor din România, care are în lucru o nouă Lege a malpraxisului.

Urmează un text redactat de dr. Ciprian Vâjeu, medic specialist chirurgie coloană vertebrală, președintele Societății Franco-Române de chirurgie vertebrală.

„Contribuția personală la noua lege malpraxis

Încă de la început, alegerea denumirii de „malpraxis”, o invenție românească probabil, pretează la confuzie căci nu orice greșeala medicală este un malpraxis. De la bun început este vorba de o asigurare pe care fiecare medic, din domeniul public sau cel privat, este obligat să o dețină pentru a putea practica medicina.

Legea malpraxis, în Romania este „sublimă, dar lipsește cu desavârșire”, cum spunea Caragiale.

Legea există de peste douăzeci de ani, însă, așa cum o recunoștea recent președintele Colegiului Medicilor din România, acestă lege, cum este construită și aplicată astăzi, este necontributivă și nu aduce niciun răspuns bolnavului care face plângere.

La reușita acestei asigurări medicale, este necesară participarea a mai multor actori.

Vom vedea pe parcursul prezentării care sunt diferențele enorme între legea din România, care nu este funcțională, și cea din Franța sau Belgia, două țări în care am practicat chirurgia.

Primul actor, indispensabil în funcționarea acestei legi controversate, este bolnavul.

El este primul care declanșează alerta, justificată sau nu, de apariția unei greșeli medicale. Bolnavul sau familia este nemulțumit de rezultatul intervenției chirurgicale sau de rezultatul unui tratament medical.

În declanșarea alertei și a plângerii un rol capital îl are mecanismul de „comunicare”. Ca o regulă atemporală, cele mai multe conflicte din istoria omenirii au fost declanșate de lipsa sau de proasta comunicare între părțile beligerante. În cazul nostru, și cunoscând destul de bine „mecanismul” de comunicare al medicului român, avem de a face cu o lipsă crasă de comunicare, fără explicații, fără detalii cu referință la tratamentul primit, la tehnica chirurgicală și rezultatul ei.

Chiar în secolul XXI, medicul, și mai ales chirurgul român, se mai crede Dumnezeu, și nu numai că nu dă suficiente explicații, dar, de multe ori, ascunde adevărul și încearcă să intimideze bolnavul. Este poarta deschisă larg pentru ca bolnavul să se îndoiască de sinceritatea medicului și să facă plângere.

După experiența mea de peste 30 de chirurgie, peste jumătate din conflicte pot fi stinse în acest moment. Explicații detaliate, înainte și după operație, o compasiune în fața unei complicații neobișnuite, pot rezolva o parte din conflicte. Mai mult, acest dialog cu bolnavul se instaurează la prima consultație, când trebuie explicat bolnavului alternativele de tratament (chirurgie sau nu), iar consimțământul pacientului, scris și explicat, este prima etapa în „contractul de încredere” care se stabilește între bolnav și pacient.

Citește și: De ce ne pleacă medicii? Interviu cu dr. Ciprian Vâjeu, medic specialist în chirurgia coloanei vertebrale

În România, asistăm la un fel de „medicină veterinară”, fără cea mai mică înțelegere din partea bolnavului, care, odată ieșit din spital, uneori nici măcar nu știe ce tip de operație i s-a făcut și pleacă din spital complet ignorant.

Revenim la pionul principal care face plângere pentru că nu a înțeles nimic din ce i s-a făcut, pentru că, de multe ori, nici nu a mai văzut chirurgul care l-a operat, pentru că se aștepta la un alt rezultat .

În cazuri disperate, bolnavul sau familia fac plângere imediat împotriva unității medicale, dacă nu, plângerea este decalată de mai multe zile sau luni.

Plângerea poate fi îndreptată, fie direct spre medic, fie împreună cu unitatea medicală unde a fost spitalizat. Această cerere ia un drum atât de întortocheat încât bolnavul pierde repede urma dosarului.

Intervenția succesivă a Colegiului local al Medicilor, al Jandarmeriei sau Poliției, a avocaților, a Institutului de Medicină Legală este prost coordonată, iar bolnavul (paradoxal) nu are acces la propriul său dosar medical, sau la dosarul penal sau civil.

Intervenția Colegiului Medicilor pe plan local este, pe drept contestată și contestabilă. Să ne aducem aminte că menirea Colegiului se rezumă la Deontologia medicală, la relația medic/bolnav pe planul respectului deontologiei, la relațiile medicilor între ei. Acest Colegiu nu poate, si nu trebuie să aibă, nicio judecată pe terenul deciziilor terapeutice și al rezultatul acestui tratament. Așa zisa comisie de malpraxis de la nivel local nu are nicio cădere să judece rezultate terapeutice în domenii de specialitate atât de diverse câte specialități medicale și chirurgicale există în nomenclator.

Citește și: Povestea chirurgului ploieștean Ciprian Vâjeu, care execută în Franța, de peste 30 de ani, operații complicate ale coloanei vertebrale

Plângerea ajunge și în mânile organelor de poliție sau jandarmerie, într-un caz unde este vorba de o responsabilitate medicală. Nici aceste „organe” nu au nicio formare și nici un rol de jucat în reglarea unei erori medicale. În principiu, eroarea medicală, chiar soldată cu decesul pacientului, nu poate constitui o faptă penală în afară de flagrantul delict sau de intenția de a ucide. În rest eroarea medicală este de domeniul civil.

Asa se face că, cu mult înainte de o decizie de tribunal, medicul este supus unui inchizitoriu ca un simplu delincvent de drept comun, și mânjit cu noroi de presă și televiziunea de „scandal” din România. Se uită repede principiul prezumpției de nevinovăție, principiu capital în orice jurisprudență internațională.

Dupa multe peripeții, și câteva luni, sau câțiva ani, de anchetă, dosarul bietului bolnav ajunge la medicul legist, singurul autorizat de această lege șchioapă să dea verdictul de eroare, greșeală sau de simplă complicație cunoscută.

Așa cum recunoștea recent Președintele Colegului Medicilor din România, cu tot respectul pe care îl putem avea față de medicii legiști din România, este, în principiu, imposibil ca un legist să acopere toate domeniile de exercitare ale medicinei sau ale chirurgiei. Se impune, cu mare viteză și responsabilitate, acreditarea unei liste de medici experți, fiecare în domeniul lui de specialitate. Cum să ne închipuim că o complicație de chirurgie vasculară poate fi de competența unui legist?

Asa se face că, de cele mai multe ori, verdictul medicului legist este departe de realitatea cotidiană a medicinei care evoluează foarte rapid, iar legistul nu cunoaște noile tehinici chirurgicale sau noile medicamente apărute recent (…)”.

Dr. Ciprian Vâjeu, Dijon 28/02/2024

Va urma…