Citesc ( fără nicio urmă de uimire) cum un vicecampion național la scrimă a fost premiat, în semn de mulțumire pentru performanță, cu un gel de duș de mere și o cremă de corp. Tăvălug de situații similare în vin în minte. Copii- campioni, naționali, europeni, mondiali, tineri super inteligenți, care au făcut ca tricolorul României să fie înălțat, în atâtea și atâtea rânduri, pe cel mai înalt catarg al lumii. Și care, toți sau aproape toți au ceva în comun: au primit aplauze la scenă deschisă, s-au „tras” în poză cu oficialități mândre că îi au, după care s-a făcut liniște. Una asurzitoare, care, însă, nu îi împiedică pe acești tineri să continue. Chiar dacă dezamăgirea e acolo, pe fața lor.
O dau exemplu pe Gigi Popescu. Prahoveancă. Prima campioană olimpică din lume la monobob. Ea vine din țara care nici măcar nu are o pistă destinată acestui sport. Are atâtea medalii, trofee, cupe, cât greutatea ei în aur. Se antrenează prin „vecini” și nu îi e ușor să simtă cum e privită, câteodată, ca un cetățean de mâna a doua. E ceea ce ea simte și îmi spune că speră ca, într-o zi, acest lucru să se schimbe.
Avem campioni. Că e vorba de gimnastică, fotbal, handbal, înot, atletism, schi, ori patinaj viteză. Toți, copii care doboară recorduri naționale, unii ajungând multiplii campioni internaționali. Toți susținuți financiar de părinți, care fac sacrificii enorme, antrenori sau profesori care le sunt umăr de nădejde în atingerea performanței. Caută sponsori, caută, unii, baze sportive unde să se poată antrena, fac naveta pe unde pot și nu mai au răbdare să apară programele menite să susțină performanța. Și nici să asculte cum mereu, pe hârtie, există „n” proiecte menite să sprijine sportul românesc. Nici discursurile sforăitoare despre cât de mândru e statul roman când ei vin acasă doldora de medalii, cupe, diplome și trofee nu îi mai emoționează, decât poate dintr-o formă de rușine.
Adevărul din spatele ambalajului e că sprijinul de care performerii noștri, care muncesc din greu și fac sacrificii, au parte de un sprijin dureros de nesemnificativ, comparativ cu titlurile pe care ei le obțin. Mai trist e că unii nici nu sunt băgați în seamă. Fac cinste unei nații, aduc bucurie în suflete românilor de rând, însă, performanța lor, are, din păcate, valoarea și aroma unui gel de duș cu miros de mere.
Citește și: Bazinul de înot de la Vega din Ploiești a rămas închis din 2021. Cum ar putea fi reabilitat astfel încât sportivii de la CSM Ploiești să nu mai facă naveta la Izvorani
Mai e și categoria copiilor superinteligenți. Un grup de copii din Arad a câștigat Aurul al Campionatul Mondial de Robotică. Sunt campionii lumii, dar au primit din partea statului român doar o felicitare cu mulțumiri pentru imaginea adusă țării. Ministerul Educației a trecut competiția la categoria celor pentru care nu se alocă buget pentru burse. „Nu știm de ce, probabil nu sunt suficiente fonduri”, povesteau, dezamăgiți, medaliații.
E doar un exemplu. Am stat de vorbă, de-a lungul anilor, cu mulți tineri supradotați. Cei mai mulți au ales să plece „afară”. Mai sunt câțiva care încă mai speră că și aici, în România, talentul, munca, sacrificiul lor vor fi băgate în seamă. Sunt dezarmant de optimiști unii. Și bine ar fi să aibă dreptate. Fiindcă ei caută mai mult decât programele goale de substanță, un arsenal de strategii si proiecte pe termen lung, cosmetizate, deloc provocatoare, asemeni compunerilor de clasa primara și în spatele cărora e, de fapt, multă liniște.
Pe principiul oamenii nu părăsesc țara, ci părăsesc oamenii, acești tineri își apără dreptul de a știi ce vor. Se citește pe chipurile loc că au înțeles și unde să ceara asta. Îmi doresc atât de mult să mă înșel și ceva să se schimbe.
Revin la declarația pe care medaliatul cu Argint la scrimă, Daniel Popa, a făcut-o după primirea premiului: „În 13 ani de zile nu am crezut că o să fie posibil așa ceva. Cum să dai așa ceva la un campionat, probă masculină? Unt de corp, loțiune de corp și gel de duș de mere? Decât să dai așa ceva, să îți bați joc, mai bine spui că nu ai!”
