Când v-a fost ultima dată poftă de un măr? Mie mi s-a întâmplat ieri, când m-a lovit brusc în papile, urmărind o secvență, aparent banală, dintr-un film în care unul dintre personaje mușcă la un moment dat, cu poftă, dintr-un măr copt.
Și ce facem noi, ăștia care avem aproape totul la nas (precum nababii orientului) atunci când ne e poftă de un măr? Păi ce să facem, ne mișcăm fundul de pe canapeaua comodă și mergem frumos la cămară, beci sau frigider și alegem de acolo un măr frumos, din care mușcăm cu poftă, nu înainte de a-l spală bine de tot cu apă. Avem cu toții mere acasă, de unele uităm definitiv până când se strică de ne intră degetele în ele, în timp ce altele, nici nu apucă să stea mult de 2 zile, că le înfulecăm.
Și pentru că ne pierdem în toate gândurile astea în timp ce îmbăiem zdravăn mărul nostru, uităm că apa pe care o consumăm doar pentru a-l spală, i-ar ajunge unui copil din Namibia, pentru cel puțin o zi de consum. Ca să nu mai spun că unii dintre cei de-acolo n-au văzut în viață lor un măr, barem să-l guste. Dar mă rog, uităm repede de acest aspect sobru pentru că nu vrem să ne stricăm week-end-ul…
Tabieturi
Unii dintre noi, pentru a ne aminti de copilărie curățam coaja merelor, apoi le răzuim gospodărește și le amestecăm cu biscuiți dulci sfărâmați cu mâna. Alții, mai răbdători, le feliem tacticoși ca pe pepeni, le scoatem cotoarele și sâmburii și ronțăim la fiecare feliuță în parte, preț de două ceasuri, cât citim o carte bună sau ne uităm la un serial. Cei mai tineri, preferă să muște sănătos din măr (deh, au cu ce!) și apoi, precum iepurașii tacticoși să savureze pulpa zemoasă din jurul cotorului, în timp ce alții dintre noi, puțini la număr ce-i drept savurează tot mărul până nu mai rămâne din el decât codița maronie.
Sigur, acum depinde și de mere și soiurile lor. Unii preferă merele verzi, alții pe cele roșii, galbene și soiurile mixte ori de import; le știm cu toții…cele din supermarket-uri. Mari, arătoase, perfecte și…fără niciun gust; le ții în frigider o lună și apoi te întrebi dacă nu cumva sunt din ceară, pentru că arată exact la fel ca atunci când le-ai cumpărat. Sunt oameni care mănâncă merele numai în plăcintă, tocate sau date prin răzătoare și amestecate cu zahăr ori miere, scorțișoară sau vanilie și înghesuite între două straturi de aluat pufos într-o plăcintă caldă tradițională, ori împăturite în foi sfărâmicioase și untoase de cocă, sub formă unui ștrudel crocant.
Amintiri
Apropos, cel mai bun ștrudel pe care l-am mâncat vreodată, în afara de cel de-acasă, a fost într-o zi superbă de Iunie, la Sighișoara. Acolo sus, în cetatea medievală, înainte de a apuca să urci pe scara școlarilor, faci stânga și mai faci câțiva pași până ce ajungi la Casa Cositorarului.
Mă rog, asta se întâmpla acum câțiva ani, nici nu știu dacă mai pregătesc acolo o așa bunătate. Eram cu un coleg neamț, un expat corporatist venit pentru prima dată în România. Vreau să vă spun că niciodată n-am văzut un străin mai încântat de țara mea decât a fost el în acea zi. Lucra în România de vreo doi ani dar nu bănuia că o să găsească un astfel de loc, atât de departe de țara-i natală dar atât de aproape de sufletul lui. Și după ce mi-a jurat că nici bunicile lui din Renania nu făceau un ștrudel atât de bun, mi-a mulțumit că i-am dezvăluit Sighișoară și mi-a mărturisit că i se pare că ar fi călătorit în trecut, în istorii medievale.
Cel mai mult îl fascina limba pe care o vorbeau localnicii sași. L-am întrebat de ce? Mi-a răspuns că ascultându-i vorbind, fie între ei ori cu el, îi înțelege perfect dar că îi e greu să vorbească precum ei. Toți folosesc, spunea el, un fel de grai saxon din epoci feudale, grai care împietrise undeva în timp rămânând înghețat și nealterat de neologisme, de câteva secole încoace.
Atunci am înțeles la ce se referea. Era vorba de acel limbaj arhaic pe care, de exemplu îl mai descoperim și noi uneori atunci când ne pica ochii pe niscai fragmente de texte vechi scrise din Grigore Ureche sau Ioan Neculce. O limbă română pe care, deși o înțelegem, ne vine peste mână să o vorbim.
Postfață
Eheeeei și uite cum, de la un simplu măr am ajuns să vorbim despre cronicarii neamului. Asta este încă o dovadă certă a faptului că mintea omului este un mecanism fluid și simplu, care funcționează uneori pe baza amintirilor generate de simțuri primordiale: văz, miros, auz, gust, pipăit.
Și ca să revin la motivul acestei incursiuni printre cuvinte, cel mai mult îmi plac merele pe care le culeg cu mâna mea din livada de la țară. Sunt mere care nu cresc mai mari decât pumnul, cu nuanțe de ocru și galben, cu mici pistrui pe coajă, semn că nu au fost stropite cu drăcovenii chimice, fapt care mă încântă și mai tare.
Întind mâna, le răsucesc cu blândețe iar ele mi se predau, sferice, în palmă. Apoi le șterg strașnic de mâneca tricoului de câteva ori (copii, voi să nu procedați așa!) și în timp ce mușc din ele, zeama acidulată mi se scurge în firicele subțiri pe bărbie (nici nu mă sinchisesc de imaginea asta, cine să mă vadă în labirintul verde al livezii?), oferindu-mi mie, parfumul întregii glii care le-a dat lor, nectarul dulce, acolo, în liniștea luncii. Mă șterg la gură cu dosul palmei (tot ca la țară) în timp ce mă gândesc că poate, cândva-odată o să scriu despre experiența asta…
Așa-i că și vouă vi s-a făcut poftă de…un măr?
