Trăim vremuri în care tindem să ne protejăm excesiv copiii până la a le provoca, fără voie, frustrări majore. De unde ni se trage această grijă? Nu s-a găsit încă o explicație clară. Probabil și vremurile tulburi pe care le trăim, și infrastructura precară dar și „modelul american”. În filme părinții americani așa procedează. Ceea ce pierdem însă din vedere este faptul că americanii au un regim al armelor și munițiilor care face ca periodic să aibă loc atacuri armate în școlile din această țară. Din fericire, la noi nu se întâmplă așa ceva. Suntem conștienți de asta atunci când visăm „the american dream”?
Revenind la Românica noastră… Copiii de 4-5 ani sunt duși la grădiniță în brațe de către părinți. Copii de 8-10 ani, sunt duși de către părinți până la intrarea în școală, și tot aceștia le cară și ghiozdanele.
Este un tablou pe care îl văd în fiecare dimineață și mă întreb de ce am ajuns așa. Copilul nu merge pe jos pentru că „e mic” sau pentru că „abia s-a trezit” sau pentru că „sunt bălți”.
Elevul nu își cară ghiozdanul pentru că „e prea greu” sau pentru că „e mic” (copilul, nu ghiozdanul) sau „lasă, abia s-a trezit…”. Dar, dealtfel, aceiași părinți sunt cei care merg cu elevii în mașină fără centuri de siguranță, sau cu copiii de grădiniță pe scaunul din dreapta șoferului…
„Ia uite la aia. Își lasă copilul să își care ghiozdanul…”, am auzit nu de puține ori. Sau: „Cum să îl lase să se ducă singur la școală?” (deși școala este la 3-400 de metri de casă). Am încercat să înțeleg cum gândește un astfel de părinte, nu am reușit.
Grija excesivă față de copii este o povară pe care acei copii o vor duce toată viața. Vor ajunge apoi, la liceu, să se întrebe de ce părintele nu îl duce cu mașina până la intrarea în școală (deși mulți o fac și atunci). Sau se mai întreabă unii adulți de ce, pe motiv că este obosit, liceanul de clasa a XII-a își anunță părintele că nu dorește să dea Bacalaureatul sau să se înscrie la o altă formă de învățământ după liceu, sau, pur și simplu să își caute un job. Cum motivează? Pentru că a obosit după atâția ani de școală și își dorește să se „relaxeze” o perioadă. Și părintele îl înțelege…
Citește și: Noua panică a românilor: Nu mai vine războiul peste noi, vine cutremurul. Ce putem face?
Societatea noastră tinde să protejeze excesiv copiii, iar acest lucru nu este tocmai sănătos pentru dezvoltarea lor. Când părintele are o atitudine negativă față de școală, și copilul o va avea.
Dacă părintele consideră că este un chin drumul la grădiniță, și copilul va considera asta, și nu se va duce cu plăcere. Așa ajung unii să fie cărați în brațe de părinți până la grădiniță, așa se explică și plânsetele copiilor dimineața, la ușa grădinițelor. Și, cu toate acestea, ne învârtim în același cerc vicios. Creștem copii care vor deveni adulți inadaptați și vor avea întotdeauna nevoie de ajutor. Ba mai mult, vor considera că este dreptul lor să fie ajutați. Cu alte cuvinte, prin grija excesivă nu facem altceva decât să dăm societății o generație de asistați. Și care este viitorul în acest caz?
Mă uit stupefiată uneori cum părinții își duc copiii la școală, se opresc în fața porții, îi sărută pe gură, le spun acel clasic „te iubesc” și apoi îi petrec cu privirea până când ușa școlii se închide în urma lor. Și nu, doar am amintit scena, nu o voi comenta, pentru că este de competența unui psiholog, nu de competența mea, care sunt doar un părinte…
Mai știu părinți cu copii în clasa a doua sau a treia, care stau în fața școlii până când copilul dă mesaj că a ajuns în clasă. Ce le transmitem copiilor printr-un astfel de comportament? Că nu avem încredere în ei că… pot ajunge în clasă, de exemplu. Care este urmarea? Copiii nu vor avea, la rândul lor, încredere în ei că pot ajunge în clasă!
Serbările de la grădiniță: toți frații primesc cadouri
Altă situație: serbările de la grădinițe… Copilul are un frate sau o soră, mai mic sau mai mare… nu contează. La serbarea de la grădiniță „vine Moș Crăciun” care, pe lângă ce împarte copiilor din grupă, are același cadou și pentru frații și surorile copiilor din grupă. Păi ce se întâmplă aici?
Din dorința de a nu face diferențe între copii, părinții cad în extrema cealaltă care, nu este corectă față de nimeni: Nu este corectă față de colegii de grupă ai copilului înscris la grădiniță, pentru că aceștia trebuie să își aștepte rândul mai mult, nu este corectă față de părinții care au un singur copil, și, cel mai important, nu este corectă față de propriul lor copil!
Fiecare copil este o individualitate. Fiecare copil trebuie să aibă momentele lui de exclusivitate, chiar și în fața părintelui lui. Serbarea de grădiniță este momentul pe care un copil îl așteaptă pentru că este al lui în raport cu familia. Atenția familiei, în acel moment este (sau ar trebui să fie) asupra lui, și vine să îi valideze unui copil importanța, rolul și poziția lui în familie.
Ce îi transmitem dacă „vine Moș Crăciun” cu cadouri și pentru frații lui deși el a muncit, el a învățat rolul, el a spus poezia? Îi transmitem că nu este o individualitate, ci este doar „la grămadă”, ceea ce, în timp, iar poate avea un impact negativ major.
Citește și: Cum e să lucrezi la Observatorul Prahovean? Băi, e mișto!… în cea mai mare parte a timpului 
De ce fac părinții asta? Am întrebat câțiva părinți care procedează așa. Răspunsurile au fost variate: „Cum să primească X ceva și sora nu?” sau „Și fratele vrea să primească un cadou de la Moș Crăciun” sau „Păi vine fratele și stă degeaba la serbare? Trebuie să îi dea și lui ceva Moș Crăciun!”.
Și uite așa, într-o grupă de 25 de copii, ajung să se împartă și 35-40 de cadouri, pentru toți frații, de la 6 luni la… 14 ani. Da, da… au fost situații când adolescenți de 14 ani au primit cadou de la Moș Crăciun la serbarea de grădiniță a fratelui sau surorii.
Părinții care organizează astfel de „surprize” o fac pe timpul și pe spesele celorlalți. Niciodată nu s-a pus problema: „Pot să fac asta?”, întotdeauna s-a spus clar: „Vreau și pentru fratele/sora/frații lui . Aduc banii.”
Ce ne învățăm copiii? Că este ok să facem ce vrem, fără să ținem cont de părerea celorlalți. Și apoi ne mai mirăm de ce copiii noștri ajung, la o anumită vârstă, să facă doar ce vor, chiar și în detrimentul părinților care i-au educat așa. Și tot părinții sunt cei care se întreabă de ce copiii lor fac asta.
Așa că, pentru a ne ajuta copiii să se dezvolte sănătos, haideți să-i lăsăm să meargă pe jos la grădiniță, să calce în bălți, să își ducă singuri ghiozdanele și să îi lăsăm să aibă momentele lor de atenție exclusivă. Nu vom avea decât de câștigat procedând astfel. Și noi, și ei… 😉
