Totul a început odată cu Războiul Crimeii, iniţiat de Rusia în 1853 împotriva Imperiului Otoman, care a dus la ocuparea Principatelor Române de către muscali a căror invazie a speriat atunci atât de tare marile puteri: Franţa, Anglia şi Austria, încât acestea s-au văzut nevoite să intre în război alături de otomani.
Europa va reuşi totuși să-şi găsească un oarecare calm după semnarea Tratatului de la Paris, în anul 1856, când “principatele dunărene”, ajutate să scape de ameninţarea rusă, au fost nevoite să se alinieze dorinţelor puterilor garante amintite mai sus.
Deși România rămânea în continuare împărțită în principate și vasală Imperiului Otoman, totuși tratatul mai prevedea ceva foarte important: “înființarea și convocarea imediată a Divanelor ad-hoc, menite să exprime voinţa populară cu privire la organizarea definitivă a Principatelor”.
Așadar printr-o subtilă intepretare a tratatului, care nu stipula în mod explicit alegerea a doi principi diferiți în ambele adunări, iată că românii eu decis atunci în umanimitate, de ambele maluri ale Milcovului, alegerea unui singur principe; pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
Mai era cale lungă până la înfăptuirea Unirii, tocmai de aceea puțină lume știe că unul dintre principalii artizani ai acesteia a fost chiar autorul “Horei Unirii”, poetul Vasile Alecsandri, prieten din copilărie al lui Alexandru Ioan Cuza. Cu un deosebit fler diplomatic, nou alesul principe l-a numit pe Alecsandri, Ministru de Externe și vom vedea în continuare cât de potrivită și fericită alegere a făcut.
Paris: Întâlnirea cu Napoleon
Prima audiență pe care a solicitat-o Alecsandri a fost la contele Walewskz – fiul natural al lui Napoleon Bonaparte cu o principesă poloneză – cel care conducea politica externă a lui Napoleon al III-lea. În timpul scurtei întrevederi, acesta îi precizează faptul că: „Turcia şi Austria sunt împotrivitoare Unirii Principatelor. Pe de altă parte Englitera sprijină sistematic politica Imperiului Otoman”.
Totul stătea așadar în decizia împăratului Napoleon al III-lea. Pentru a înțelege măsura înaltei simpatii pe care Napoleon o purta României, aflăm iată cum Alecsandri avu plăcuta surpriză de a fi invitat chiar a doua zi, la palat. Iată cum îl descrie scriitorul pe împărat: „Glasul lui plin de blândeţă, zâmbetul încurajator, căutătura binevoitoare, alinară pe loc neastâmpărul inimii mele. Împăratul luă din mâinile mele scrisoarea autografă a prinţului Cuza, se puse pe un jilţ de marochin şi îmi făcu semn să şed alăturea de el. (…) Napoleon e de stat mijlociu; părul său începe a încărunţi; tipul obrazului nu seamănă cu cel al moşului (n.r. – Napoleon întâiul), dar are un caracter de energie însoţit de o blândeţă fermecătoare”.
„N-avem nimică! Ne găsim săraci de toate şi de arme, şi de ofiţeri cu experienţă” îi mărtuisi atunci sincer Alecsandri, împăratului.
„Prea bine. Aprobez dorinţa românilor şi le dăruiesc 10.000 de puşti cu capsule!” zise împăratul iar când Alecsandri îndrăzni să-i ceară timid, din partea poporului român și un împrumut de 6.000.000 de franci, răspunsul lui Napoleon îl bulversă de-a binelea:
„Cum, 6.000.000 numai?” Nu cred să poată ajunge o asămine sumă la nevoile unei naţii care voeşte a renaşte şi a se organiza. Hotărâţi-vă, mai bine, la un împrumut de 12.000.000 de franci! Scrie degrabă principelui Cuza să-ţi trimită împuternicire legalizată! Nu întârzia nicidecum călătoria la Londra, căci acolo este adevăratul câmp al misiei dumitale. La Londra vei găsi oarecare prevenţii în contra alegerii Domnului, ceea ce este o încălcare a Convenţiei. Nu se cuvine acum, deodată, să faceţi un al doilea pas, căci însăşi Franţa, deşi vă este favorabilă, nu v-ar pute apăra în contra acusării de călcare a Convenţiei. (…) Cătaţi a vă recomanda Europei prin înţelepciunea reformelor dinlăuntru, precum v’aţi recomandat prin patriotismul de care aţi dat dovadă şi să vă pregătiţi, nu a silui evenimentele, ci a profita de cursul lor”.
Londra: Audiența cu Lordul Malmersbury
Până la întâlnirea cu Malmersbury, Alecsandri se opri în Londra și la reședinîa ambasadorului Franţei, trimisul lui Napoleon din Anglia, ducele Malacof. Acesta îl spuse frațește: “Rolul dumneavoastră este greu, chiar displăcut, căci miniştrii Reginei sunt foarte preveniţi contra actelor ce aţi desăvârşit în Camerele din Iaşi şi din Bucureşti. Ambasadorul otoman a răstălmăcit cauza dumneavoastră cu multă dibăcie. Probaţi-le că sunteţi oameni practici şi că voiţi a respecta tratatele ce aveţi cu Imperiul Otoman, alminteri veţi pierde timpul în zadar!”.
Alecsandri fu primit în cele din urmă de scorțosul Lord Malmersbury, sfătuitorul de taină al Reginei Victoria dar nu în calitate de Ministru de Externe, deoarece Anglia nu recunoscuse alegerea Principelui Cuza în cele două divane ad-hoc. Chiar Alecsandri povestește ca i-a fost transmis pe cale oficială încă de la început, faptul că va fi primit în audientă de către lord doar în calitate de persoană particulară: “Se făcu o scurtă tăcere, după care lordul luă cuvântul cu un ton foarte sever şi zise: <<Domnul meu… Cele de pe urmă evenimente din Principate au avut un caracter de neorânuială şi de dispreţ pentru Convenţie, care ne-a surprins de la un popor ce invocase protecţia puterilor occidentale. Sub înrâurirea unei partide violente, voturile Camerelor s-au rătăcit şi au ridicat acelaşi Domn pe ambele tronuri ale Principatelor, act contrar Convenţiei…>>.
Diplomație pe pâine
Bine fiind sfătuit anterior de către ambasadorul Franţei dar şi de Napoleon însuşi, poetul moldovean dând dovadă de un tact nebănuit îi oferi britanicului asigurări că România şi Anglia vor avea schimburi economice reciproc avantajoase: „Mylord, rapoartele pe care le-aţi primit de la Constantinopol cuprind acusări foarte grave în contra naţiei mele. Au atribuit României planuri gigantice care, nenorocire pentru noi, sunt astfel de rău inventate, încât ele cad şi dispar sub ridicul. Nu cumva ei voiesc să încorporeze Rusia, sau Austria? Poate că ţintesc mai departe? La cucerirea Parisului, a Londrei? Cine ştie? Voim a profita de rodul pământului nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial, confortul civilizaţiei reprezentat de productele minunate ale industriei engleze”.
Auzind acestea, Lordul Malmerburry se mai înmuie puțin după care declamă mulțumit: „Dacă Românii se vor ocupa de îmbunătăţirile dinlăuntru şi de desvoltarea comerciului lor, Englitera le va conserva stima ce merită oamenii practici!”.
Vasile Alecsandri: artizanul neștiut al Unirii Principatelor
Așadar, iată cum misiunea diplomatică a lui Alecsandri din anul 1859 a fost o mare reușită pentru întreaga nație română; unirea celor două principate fiind recunoscută ulterior de către marile puteri. Pe 1 iulie 1866 se va fi adoptat și Constituţia țării, cea care i-a consfinţit denumirea oficială de România.
Cel mai interesant fapt rămâne totuși acela că Vasile Alecsandri și-a îndeplinit atât de bine misiunea pentru care a fost numit, încât putem spune că atât românii de ieri cât și cei de azi ar trebui să înțeleagă că îi datorează în mare măsură și acestuia, făptuirea marelui act patriotic al Unirii Principatelor Române.