Demografie și folclor. O scurtă trecere în revistă, pe înțelesul tuturor, a situației demografice actuale a României…sau cum văd eu, cu ochii unui nespecialist sociolog, toată această babilonie demografică de la noi?
Dacă e să o luăm punctual, cele două medii de trai preponderente ale populației României ar trebuie să fie delimitate din capul locului. Avem așadar orașul și satul…sau mai bine spus…urbanul și ruralul.
Urbanul
Urbanul, în viziunea mea trebuie împărțit în patru categorii grosiere:
a) central,
b) median,
c) periferic,
d) metropolitan.
Populația urbană din zonele centrale ale orașelor (deoarece, cu toată dragostea, avem orașe și orașe în România…Făurei și Cluj, Roșiori de Vede și Iași, avem Petroșani și Oradea…😊) dar, luându-le în ansamblu…populația urbană rezidentă permanent în zona centrală a urbei este în genere împarțită în două mari categorii:
1) populația îmbătrânită și oarecum inactivă (pensionari proprietari)
2) populația tânără și oarecum activă (studenți, corporatiști, bugetari, muncitori, întreprinzători <parțial proprietari/chiriași>)
Lărgind acum puțin “inelele” concentrice, spre zona mediană și de periferie (și oprindu-ne deocamdată aici) observăm cu ochiul liber că tipul de populație, devine ușor-ușor inactivă, de varstă medie, semi-potentă economic dar nu sedentară ci doar semi-ocupată, pasivă sau neocupată voluntar.
Aici apare și fenomenul ciudat al populației cu venituri medii și constante dar fără ocupație. Fenomenul poate fi pus pe seama infuziei de capital în mare parte ilicit, provenit din străinătate, de la rudele acestora. Motivele acestei descreșteri a gradului de ocupare al unui anumit tip de populație urbană pot fi variate; de la nivelul scăzut al veniturilor în raport cu cel al educației…și până la lipsa condițiilor minime de trai, motivate de o sărăcie agravantă pe fondul dezinteresului unilateral al autorităților din țară, în privința zonelor limitrofe (periferice).
Chestiunea bizară apare însă abia atunci când discutăm despre zonele metropolitane ale orașelor, situate în următorul inel, dincolo de periferii, adică la granița cu comunele învecinate orașelor. Adică mai exact, acele zone care, în ultimii 20 de ani s-au transformat din mahalale desfundate, câmpuri agricole, tarlale și fundături în cinci tipuri (zic eu) de arii, în funcție de tiparul economic al orașelor mamă.
1) Avem pe de o parte, așa-zisele “cartiere rezidențiale” aparținând în mod distinct orașelor care de-a lungul timpului s-au axat pe economia de tip orizontal (IT, retail, agricultură, fashion, campusuri, politică, turism, etc) unde populația este rezidentă semi-permanent și provine din familiile de rezidenți permanenți proprietari ai inelului central (despre care v-am vorbit mai sus) și care este formată din indivizi de a doua sau a treia generație (adică de vârstă tânără sau mijocie), ocupați, bine remunerați, proprietari.
2) Pe de altă parte avem orașele dotate cu industrie grea (mostenire socialistă), dezvoltată initial pe verticală, (productie, utilaje, morărit, auto, militar, oțel, carburanți, ciment, sticlă, petrol, cărbune, etc.) unde în locul acelor cartiere rezidențiale, în aria metropolitană s-au dezvoltat mult mai bine “parcurile industriale” în detrimentul “cartierelor rezidențiale”.
3) Următorul tip de orașe este cel format din îmbinarea tipurilor “1” și “2”. Aici se regăsește și Ploieștiul.
4) O altă formă de zonă metropolitană este cea aflată la limita orașelor unde nu există nici economie, nici industrie, nici comerț și nici agricultură. Aceste zone au fost acaparate în mare parte de marii latifundiari în participație directă sau indirectă cu edilii comunelor metropolitane respective, în scopul speculațiilor de orice tip în ideea unor eventuale tunuri imobiliare. Acolo se află în continuare ogoare, islazuri, tarlale, fundături, etc. înadins nedesțelenite sau neamenajate, în așteptarea dezvoltatorilor “strategici”.
5) Ultima zonă de tip metropolitan este zona specială a orașelor turistice de la Marea Neagră, din Delta Dunării sau de pe Valea Prahovei sau a salbelor de stațiuni și localități din țară, asemănătoare cu acestea, despre care știm deja în ce s-au transformat în ultimii 20 de ani.
Ruralul
Ruralul, pe de altă parte eu îl văd împărțit în doar două mari categorii:
a) central (gravitând în jurul căminului cultural, al buticului, birtului, băcăniei și târgului);
b) vatra, reprezentată de restul intinderii satului sau comunei, indiferent de tipul reliefului.
Mediul rural românesc este dominat în genere de o populație îmbătrânită dar nu și neocupată. Chiar dacă satul românesc este delimitat de doar două “inele” concentrice, ruralul demografic autohton este de mai multe feluri. Populația de la sat este una majoritar ocupată și la rândul ei, împărțită groso modo, în viziunea mea, în cinci medii de trai rural.
1) Satul tradițional în care avem doar proprietari, în genere indivizi de vârste peste medie sau vârstnici activi, care își lucrează singuri pământul și își cresc propriile animale de produție/sacrificiu și care în mare parte își asigură modul de trai din resurse proprii, prin auto-gospodărire;
2) Satul neo-feudal în care majoritatea terenurilor agricole/forestiere au fost acaparate de rechinii locali (în general foști șefi de CAP-ui sau IAS-uri, ori primari cu 6-7 mandate consecutive) care, alături de camarilele locale formate în jurul acestora limitează și condiționează piramidal, cu concursul politic și economic al baronilor de la centru, populația rezidentă de vârstă medie sau îmbătrânită, mic-rentieră, cvasi-ocupată sau voluntar neocupată, aservită, ieftin cumpărată și ușor pasivă.
3) Satul turistic sau agro-turistic axat în special pe această unică sursă de venit și unde se simte o ușoară întinerire a vârstei rezidenților permanenți sau semi-permanenți. Aici se încadrează și ruralul format din minorități naționale precum localitățile de tipul celor promovate de Regele Charles al Marii Britanii.
4) Satul fantomă, părăsit de majoritatea rezidenților de toate vârstele, din cauza sărăciei, a îmbătrânirii excesive sau a unor cauze naturale (surpări, poluări, acces greoi, lipsa utilităților, a aprovizionării, dezinteresul cras al autorităților, etc).
5) Satele exotice ale moților și rromilor care reprezintă exceptii de la toate regulile explicabile ale demografiei. Aici avem sate cu proprietăți de valori exorbitante dar cu o pondere scăzută a populației rezidente. Adevărații proprietari sunt exclusiv rezidenți sau semi-rezidenți în afara țării. Infuzia de capital investit este exagerată în raport cu numărul de rezidenți permanenți, vârsta înaintată și gradul de ocupare mic al populației active rezidente.
Pe scurt, populația din mediul rural românesc este majoritar rezidentă și formată în mare parte din proprietari. Este preponderent îmbătrănită și în vizibilă descreștere demografică dar nu și inactivă (chiar dacă neocupată). Veniturile rezidenților proprietari de vârstă medie sau avansată din mediul rural pot proveni în mare parte și din injecții recurente de capital majoritar licit, provenit din străinatate, de la copiii sau rudele acestora, plecate la muncă.
Concluzie
Dacă vi s-a părut că viziunea mea despre babilonia demografică de la noi este una cât de cât corectă sau dacă, am omis ceva în descrierea ei, aștept comentarii la articol. In funcție de feed-back, în partea a doua a materialului aș putea încerca să trec în revistă, tot cu mijloace proprii și într-o manieră la fel de subiectivă și acele inadvertențe majore, care de-a lungul celor 30 de ani, au pus piedici dezvoltării economice și demografice a țării.
Poate astfel, cine stie, într-o eventuală parte a treia a materialului am putea veni împreună cu mici soluții, sugestii sau idei inovatoare, de remediere a situației critice în care ne aflăm, cine stie? 😊