Vineri, în drum spre un bancomat, am dat de un magazin de chinezării, cum le spunem noi. Mingi agățate, ligheane, găleți, două pături pufoase și multe flori artificiale. M-am așezat la coadă la bancomat, mai erau două tinere îmbrăcate bine, aș zice, conform „standardelor”.
Fără să trag cu urechea, am auzit destul de ușor discuția lor. Ce țigănie! Cine o intra aici vreodată? Nici dacă ar arde nu aș intra. Am stat atunci puțin și m-am gândit la mai demult. M-am gândit la clipele în care mă trimitea mama să cumpăr ori un ghiveci, ori o mușama de întins pe masa din curte unde se întindeau cele mai gustoase mese, chiftele calde, mâncare de cartofi, salată de varză ori pâine caldă cu parizer.
Da, pâinea asta albă de care azi fug și eu, că de, mă îngraș. Aia cea mai ieftină, cea mai bună. Apoi, văzând pătura aia pufoasă agățată într-o pungă de plastic, am văzut pătura aia călduroasă sub care așteptam zgribuliți să se aprindă luminile în bradul de Crăciun de pe verandă.
Am văzut și găleata de plastic de pe „sală” de la bunica de la Secăria, de unde luam căni de apă rece de la pompă, numai bune de răcorit copii neastâmpărați cu obraji vineții. Am văzut florile artificiale din vaza maro cu gură neregulată de pe masa de nuc acoperită cu o cuvertură pufoasă multicoloră și franjuri negri de jur împrejur.
Am văzut ceea ce am fost mulți dintre noi. Și din păcate, am văzut ceea ce încă există în România de azi. Duminică, septembrie, 2022. Sunt români care trăiesc încă greu, care încă caută ceea ce e mai ieftin și se chinuie realmente pentru ceea ce pun pe masă, pentru care contează să pună o floare artificială într-o casă sau o pătură colorată pe care noi le-am putea vedea kitchoase.
Sigur, e frumos să ne putem permite ce e mai bun, dar să nu uităm, sunt atât de mulți cei care nu pot…care trăiesc greu și fac sacrificii pentru ceea ce unii ar arunca la gunoi. Și sunt ai noștri. Mătuși. Vecini. Bunici. Oameni!
