Știu, știu, pentru unii munteni sadea, sintagma asta ridică niscai spancene în grimase mirabile însă deh, n-avem ce face, ea rămâne o sintagmă perfect valabită, de vreme ce istoria e scrisă prin fapte și de oameni iar ea trebuie să fie cu prisosință cunoscută intocmai cum a fost, că doar e a noastră. Iar noi, tot ce avem de făcut este să nu o repetăm și nimic mai mult!
Pe scurt, ținutul Săcuienilor exista oficial încă de pe vremea lui Mihai Viteazul, ținutul fiind desființat în 1845 și împărțit ulterior între viitoarele Județe Prahova și Buzău. La 1829, existau 17 județe în Țara Romanească iar unul dintre ele se numea Județul Săcuieni sau Judetul Saac. Acesta, nu cuprindea târgul Ploieștilor însă se întindea pe verticala jumătății de Est a actualului județ Prahova, de la Nord la Sud, pe aproape toată întinderea acestuia.
Pentru a afla de ce se numea astfel acest judet apelăm din nou la vechile cronici, din care aflăm, conform istoricului Constantin C. Giurescu că: „numele i se trage de la populația venită din Ținutul Secuiesc, din Transivania, populație de secui aduși aici pentru colonizarea, începută se pare, pe vremea cavalerilor teutoni (1211-1225) deoarece pe aici trecea drumul pe Valea Teleajenului, care asigura legătura de comerț cu Brașovul din Imperiul Austro-Ungar.”.
Județul Săcuieni avea ca stemă doi butuci de vie și cred că motivul este lesne de înțeles; pentru că se cunoaște de mult faptul că dealurile Tohaniului și ale Văii Calugărești, își aduceau înca din vechime, aportul lor de vin bun în pivnițele domnești ale țării dar și ale marilor imperii.
Butucul de vie ca simbol a fost preluat și mai târziu, pe stema Județului Prahova, sub forma unei corzi de viță de vie din aur. Alături de coarda de vie, pe stema județului nostru, mai apar: o sondă de țiței, o capră neagră și o carte de argint, deschisă. Capra neagră provine de pe vechea emblemă a județului Prahova. Coarda de viță face trimitere la marile podgorii din fosta regiune aparținând Judetului Săcuieni, dintre care cea mai renumită fiind Valea Călugărească. Sonda reprezintă vechile tradiții ale industriei petroliere din această zonă a țării iar cartea simbolizează dezvoltarea învățământului, tradițiile de cultură spirituală valoroasă și legătura cu amintirea vie a lui Nicolae Iorga, creatorul centrului cultural de la Vălenii de Munte.
În trecut, însuși cronicarul Mihail Cantacuzino descria în genealogia dinastiei sale, județul Săcuieni astfel: „Se începe [Săcuienii] asemenea din mijlocul țării [Țara Românească] și merge până la hotarul Transilvaniei, având o parte câmp și două părți muntoase, unde sunt vii și poame multe și de unde ardelenii cumpără cel mai bun vin. Orașul de căpetenie se numește Văleni, care este și schelă [punct vamal] la un drum mare ce merge în Transilvania; mai este și alt târg și o ocnă de sare, anume Slănic.”
Eiii…și iată-ne astfel ajunși și la cel mai de preț tezaur de care dispunea acestă veche zonă istorică: sarea pământului. Să nu uităm că în acele secole, sarea era aproape la fel de valoroasă precum aurul, nu de puține ori, marile tranzacții comerciale pe care Imperiul Austro-Ungar le făcea cu celelalte mari imperii ale vremii erau efectuate sub forma de troc, în care pe lângă aur era folosită ca monedă forte, cu prisosință și sarea extrasă din ocnele țării noastre. Aici, simt nevoia vitală să fac o mica paranteză: Atunci când mergeți în vizită și plătiți bilet de intrare ca să vizitați Palatul Schonbrun din Viena și pentru a vă minuna, cu reală admirație de vastitatea domeniului împărătesc, să nu vă imaginați că generoasele domenii de acolo au fost constuite cu banii plătiți din dota împăratului Franz Josef. Nuuu, palatul ăla și tot ce e in jurul lui, livezi de portocali, gradini zoo, tuneluri de iedera, labirinturi din gard viu, fântâni arteziene, ansambluri monumentale, camere poleite cu aur, baldachine din lemn de trandafir, podele din marmură, oglinzi vențiene, mătăsuri și catifele scumpe, picturi, tapițerii și vitralii…și multe, multe altele, toate au fost construite cu spinarea țăranului român. În timp ce la el în bordei, familia și cei 8 copii mureau de foame, el, scoatea și căra la sare din ocnele țării sau aur pur din băile transivaniei. Apoi le încărca, tot cu spinarea și le transporta în șiruri lungi de care cu boi, fix în imperiul Austro-Ungar, unde împăratul de la “Viana” își ducea traiul “greu”, alături de suita și acoliții lui, în huzur și opulență, în palate monumentale, precum Schonbrun. (Iertați derapajul patriotard dar nu m-am putut abține. Acum, gata, mi-a trecut, m-am mai răcorit! 😊)
Dar să revenim la secuimea din Prahova. Una dintre primele atestări ale județului Săcuieni este din 1577, un document în care se face referire la localitatea Salcia, menționată într-o listă a „megieșilor” care aleg partea banului Radu din moșia Poieni, județul Saac. Printr-un hrisov din septembrie-decembrie 1636 mănăstirea Slobozia primea de la domnie o vie în dealul Năenilor, județul Saac, și 300 de bolovani de sare pe an de la ocna Ghitioara; iar o condică din 1700 a lui Constantin Brâncoveanu spunea: „să se scrie sărăritul pre la sate ot sud Râmnic i ot sud Buzău i ot sud Saac, care au obiceiul de dau sărărit, pentru căci sunt ei slobozi de iau sare den munții accia de sare de acolo.”
Reședința județului Sacuieni s-a aflat inițial la Urlați până cel târziu în 1645, an în care a fost mutată la Vălenii de Munte și apoi, în 1781, la Bucov. Județul Săcuieni a fost desființat la 1 ianuarie 1845 și împărțit între județele Prahova (cea mai mare parte – bazinele râurilor Teleajen și Cricovul Sărat și zona de câmpie până la Mizil) și Buzău (partea de Est).
În componența Județului Săcuieni erau menționate în 1700 pe harta lui Constantin Cantacuzino, cele 11 sate stolnicești (Apostolachi, Berceni, Bucov, Ceraș, Cricovul, Drajna, Gheorgachi, Măneciu, Podeni, Porani, Zeletin) din care unul boieresc (Bucov). În 1835, județui era deja împărțit în 3 plăși și 2 plaiuri: Podgoria, cu reședința la Podenii Vechi; Tohani, cu reședința în Plavia; Câmpul, cu reședința în Mizil; Teleajănul, cu reședința în Văleni; Plaiul Despre-Buzău cu reședința în Sibiciu.
La desființarea acestuia era împărțit în 7 plăși (Câmpul, Tohani, Cricovul, Podgoria, Scăieni, Teleajenul și Despre-Buzău) cu 170 de sate conduse de vătași și deținea o polcovnicie și 4 căpitănii: Scaunului, Starchiojd, Mărgineanul și Găgeni.
După 1845, secuii din Prahova și Buzău s-au retras în următorii 150 de ani, încet-încet spre județele învecinate din Nord: Covasna, Harghita si Mureș. Astăzi, asa-zisul Tinut Secuiesc este situat chiar în inima României și deține o populație declarată, conform recensământului din 2002, de peste 800.000 de etnici secui.
