De ce scriem? Scriem din varii motive, însă mai scriem și pentru că, așa cum rostea celebra-i zicală, acum 2000 de ani, Caius Titus în Senatul Romei: “Vorbele zboară, scrisul rămâne!”
În castelul „Scripta Manent” …
Mă aud dintre crenéluri suspendate prin castel;
Cum mă tângui răzimat, de-al coloanei capitel;
Oful cel nespus cu glasul, doar hârtia albă-l știe;
Iar falanga-mi e lipită de penița ce îl scrie.
Albul, precum cel de oase, se ascunde prin sipete
Și-n firide lipicioase, prinse-s multele-mi regrete.
Stuful umed se-ncovoaie sub de-nor-tăcere-sacră,
ce prin tulburi oglindiri, naște monștri ce se-adapă.
Iar din cele bălți zălude, urlă-n luna albinoasă
ca o scorpie geloasă, máștera “Sprânceană-Groasă”;
Duc o mână-n cingatoare, simț la brâu pumnalul rúgin,
gâde vechi și martor acru-al miilor de reci elogii,
crunt stăpân de oropsite și clepsidre orologii.
Iar eu șed pitit, dincolo de cuvinte desuete
Prăfuit precum un scrib, de după uși-zidite-în-perete;
Nimeni nu îmi vede-n ochii ce mustesc a lâncezeală,
Cea iluzie-necată-n călimara de cerneală;
Poate doar în orizontul vast, de puncte cardinale
Să-mi găsesc cel punct de sprijin, prevestit de ursitoare.
Doar așa în arca nopții, geamănă cu-a mea povară,
nu voi mai vărsa cea Mare, strânsă-n lacrima-mi amară.
Mă zăresc dintre vitralii, conetabilul șarmant,
Sihăstrit; ce-și toarce anii, inefabil și pedant,
Molfăind o pipă neagră și-n halat extravagant,
Lecturând cele misive, dintr-un jilt cvasi-galant,
Cu monoclu-i în orbită ori cu el la gât, pandant,
În castelul “Scripta Manent” din codrul “Verba Volant”.
