Dacă ar fi să existe un principiu suprem pe care l-aș da exemplu atunci când oamenii m-ar întreabă după ce „crez” mă ghidez în viață, aș zice acesta. „Fă mamă, să fie bine!” l-am auzit toată copilăria mea. De la bunica, de la mama, de la vecine și mai știu eu de pe unde, și tare adânc mi s- a întipărit în minte.
Ce am înțeles eu din asta? Ce a înțeles probabil o parte din generația mea. Că în viață există unii oameni care pur și simplu trebuie să facă sacrificiul. Pentru ce? Pentru acest „Bine” . Acest principiu de viață, deși pare unul vechi are și părți bune, el este un fel de diplomație pe rit vechi.
E un fel de hai să nu ne supărăm între noi. Să fie bine! Ce te faci însă atunci când realizezi că viața nu e un dolce farniente și chiar e imposibil să te ghidezi doar după asta. Ne amintim oare că totuși, și noi suntem importanți în propriile noastre vieți? Depășim prejudecăți? Bariere sociale!? Unde găsim curajul?
Citește și Loredana Chelba scrie pentru Observatorul Prahovean: ”Îmi doresc să găsim o parte bună, în toate, indiferent de subiect”
Cred că un pas firesc este să învățăm în primul rând definiția lui „bine”. Bine pentru cine? Pentru noi? Sau pentru alții? Bine pentru ce este real sau pentru ce este iluzie socială?
Eu sunt un om căruia îi place armonia, îi place acel „hai să fie bine ca să nu fie rău” , că viața-i scurtă și presărată oricum cu multe încercări, dar, recunosc, că mă gândesc din ce în ce mai des la asta.
Oare e bun acest principiu? Unde e adevărul? Care e diferența între a fi bun, educat, empatic, deschis, iertător, diplomat și…a fi de fapt în slujba binelui celorlalți?
Voi ce ziceți? Ce vă aduce în minte această expresie?