Ieri am participat la Semi-maratonul București. Mi-am dorit mult asta și deși nu am mai alergat în ultima perioadă așa cum mă obișnuisem acum 2 ani, spre exemplu, am vrut să fac cursa de 21 km. Sigur că puteam să mă înscriu la 10 km și lucrurile ar fi fost mai simple însă nu ar mai fi avut farmec. Pe aceea eram sigură că o termin. O cursă de genul pare nebunie pentru un alergător care știe cât e de important antrenamentul, echipamentul, totul. Pentru mine însă a fost doar o provocare. Ce concluzii am tras după 21 de km prin București?
✅Dacă de obicei efectul de turmă este stigmatizat, în cazul alergatului, acesta este benefic, oamenii din jurul tău au un rol important asupra ta, ca individ, în această situație. Ei te trag după ei cumva. Cu optimismul lor, cu o glumă, un zâmbet, sau o muzică pusă la telefon.
✅Importantă este Călătoria. Auzim asta peste tot însă cred că e valabil și pentru alegători. Să nu privești doar în față, să deschizi ochii să vezi arhitectura minunatelor clădiri din București, să vezi mulțimile de oameni care se strâng pe margine și te susțin, să observi copilul de-o șchioapă care îți întinde mânuța cât o frunză ca să-ți transfere ceva energie, să vezi alegătorul în scaune cu rotile care îți zâmbește din tot sufletul când mai ai 2-3 km până la finish, îți întinde mâna și îți spune că mai poți, aproape ești gata, să simți că tocmai a pocnit floarea de salcâm și te îmbie cu mireasma ei, să vezi voluntarii, de toate vârstele care și-au făcut un scop din a-ți aduce zâmbetul și încrederea. Să observi și să te bucuri.
✅Între alergători bunul simț e la el acasă. „Scuze” , „mulțumesc”, între ei și voluntarilor.
✅Cuvintele frumoase, „prieteniile” legate pe traseu chiar ajută. Când simți că nu mai poți, cineva, un necunoscut sau o necunoscută îți spune că mai poți puțin. Că nu poți să renunți. Nu atunci.
✅Între ei, alergătorii nu sunt zgârciți în cuvinte frumoase. Formidabil, extraordinar, excelent, e la ordinea zilei și serios că ajută.
Ieri, în fiecare moment când mi-a venit să renunț m-am gândit la viață în general și la viața mea în particular. De câte ori îmi vine să renunț la ceva într-o zi, într-o săptămână, într-un an? De multe ori. Și totuși nu o fac. De câte ori mă doare ceva și totuși plec la treabă?
De câte ori zâmbesc deși nu-mi vine să fac asta? Acești 21 de km ai mei, dar și a miilor de oameni care au fost azi prezenți la semi-maratonul București au avut în comun un lucru important. Un mesaj. Acela că poți. Poți face orice, oricând chiar dacă nu ai un istoric în direcția aia. Istoricul tău, tu ți-l creezi.
Deschiderea către alți oameni e vitală în general. Amabilitatea e o virtute. Bucuria de a-ți testa limitele te ține viu. Să mergi înainte când nu mai poți e o artă.
Dacă nu ați mers vreodată la alergat vă invit să faceți asta! O să vă descoperiți pe voi altfel! Și încercați treaba asta mai des. Spuneți-le celor care au nevoie, o vorbă bună atunci când au nevoie. Spuneți-le să nu renunțe. Spuneți-le că pot. Trăim vremuri în care încurajările ajută atât de mult!
Nu uitați că și în Ploiești există o superbă comunitate de alergători! Ploiești Running Club!
