Este a 72-a zi de război în Ucraina. De ceva vreme aproape totul se concentrează pe uzina Azovstal și prea puține ”scene de război” se văd prin alte părți. Sunt multe informații, majoritatea aproape imposibil de verificat și totul tinde să intre în starea de obișnuință. Aproape că reușim să ne imunizăm cu starea de rău.
Stăm de vorbă zilnic cu oameni care cunosc istoria și care fac tot felul de analogii cu ceea ce am tot repetat ca specie. Nu am evoluat deloc. Doar tehnologia s-a ridicat peste noi, în mare măsură alienându-ne. Evident, există și beneficii, dar și o parte urâtă, aceea prin care tehnologia ne-a făcut să gândim din ce în ce mai puțin și să luăm de bune aproape toate mizeriile livrate cu titlu de adevăruri ”incontestabile”.
Citim și nu ne place să constatăm că istoria are toate șansele să se repete și de data asta. Cumva, fără să ne dăm seama la timp, fie prin ignoranță, fie prin înțelegerea faptului că individual nu avem capacitatea de a ne opune răului pe care minți bolnave ni-l pregătesc, asistăm acum la un spectacol sinistru. Va apăsa vreun nebun pe butoane? Va declanșa nebunia atomică?
De ce nebunie?
Pentru că odată ce unul va apăsa, ceilalți vor replica, iar urmarea este previzibilă. Cine să-i oprească și cum? Războiul continuă. Cel militar în anumite zone, pe o scară insignifiantă în raport cu lumea mare în care viețuim, cel economic fiind deja la scară planetară. Cu cât se va acutiza, cu atât ne vom canibaliza mai mult la nivel individual. Devine o luptă dementă pentru supraviețuire, pentru acoperirea unor nevoi primare. Chiar nu este deloc greu de anticipat cum ne manifestăm ca specie, o specie care, repet, nu a evoluat deloc.
Și în toată această demență care ne cuprinde, dacă ridicăm puțin capul și ne uităm cu o minimă atenție peste declarațiile liderilor lumii, măcar cei pe care îi vedem ca purtători de vorbe ai celor nevăzuți și neștiuți, observăm că de 72 de zile NIMENI nu vorbește despre pace, despre încetarea conflictului. N I M E N I!
Totul se discută în termeni de genul ”ba p-a mă-tii!” Ăia sunt răi, noi suntem buni. Noi avem dreptate, ăia mint. Noi susținem cu arme dreptatea. Cam așa se poartă ”discuțiile”.
Ne fură peisajul cu drama refugiaților, care este categoric reală, ne concentrăm pe înjurat agresorii, indiferent cine credem noi că sunt, dar aproape că refuzăm să vedem că NIMENI nu vine cu propuneri concrete pentru încetarea conflictului, Ucraina fiind doar scena unde se joacă actul întâi din înfruntarea titanilor.
Nu vreau să fiu atât de pesimist și să spun că ceea ce este cu adevărat rău încă nu a început, dar este suficient să mă uit în jur și să observ că din ce în ce mai mulți încep să vadă că bine nu va fi prea curând.
O discuție purtată astăzi m-a determinat să scriu ce simt și să admit faptul că de mai bine de o săptămână m-am tot abținut să fac asta. De ce am făcut-o? Poate pentru a vă spune, în felul meu, că ar fi bine să ne bucurăm de fiecare zi care urmează și pe care o vom mai avea alături de cei pe care îi îndrăgim. Asta chiar depinde de noi.
