Mă aflam umblător prin țara Oașului, în ajun de Crăciun într-o noapte albă de Undrea. Ningea frumos, plumburiu iar eu căutându-mi refugiu vremelnic în calea omătului care se prăvălea vălmășit în troiene mă aciuiasem grăbit sub coperișa naltă a unei porți falnice din lemn de brad, sculptată unduit în motive ancestrale.
Și cum ședeam așa…visător letargic cu tâmpla nădușită rezemată de stâlpul umed cu iz de cetină, deodată parcă am auzit cum lemnul începe a-mi povesti gutural și molcom, precum un moșneag ce-și trosnește ciolanele obosite, povestea vieții sale și a fârtaților săi de-un neam. Și-așa glăsuia bradul:
Pentru prima și prima dată
Când am simțit între rădăcini, gustul rece de fier
Era tare ger.
Țin minte că era pe-nserat;
Noi încă eram cruzi și boldei;
Deabia ajungeam la crengile bunului
Când ne-au smuls din matca pământului
Și ne-au dus de lângă ai mei.
Apoi am crezut că am murit; Dar ne-am trezit
tustrei înfipți lângă un dud veștejit.
Mai dinspre toamna unui amurg,
Când miroase a strugure-n pârg.
Am crescut ceva vreme în mângâierea arnicii,
Până ce, pe frate-miu l-au luat (Bătui-ar aleanul!)
Și l-au împodobit, sărmanul,
La o nuntă să-l bată voinicii.
După ceva vreme, pe biata soru-mea,
Au dus-o în casă de Sărbători
Niște copii; care nu știau, deh, că la flori
Frunza le pică de n-au apă din nori.
Iar eu, pentru ultima dată,
Când am simțit gustul rece de fier,
A fost când un tâmplar numit soartă,
M-a răpus…și m-a făcut poartă.
Acum dau umbră drumeților însetați
Și-i apăr de ploaie când plouă,
Iar uneori ascund săruturi june de-amorezați
În nopțile calde cu lună nouă.
Printre stâlpii mei trec petrecând nuntașii
Plecați cu un văr de-al, după mireasă
Și tot pe sub cetina mea aduc pruncul acasă,
Bunicii, părinții și nașii.
Peste umbra mea trec și cei mai blajini
Ce se duc să se-aștearnă
Și colinde îmi cântă în nopți ca acestea,
Colindătorii în iarnăăă…
…Ultima vocală răsună ca un ecou prelung iar poarta trosni deodată din incheieturi așa de tare că se îngână oțelit cu crivățul încălecat pe coama muntelui. Din case răzbătea miros de poame copte pe plita sobei iar fumul din hornuri se luase la trântă cu viscolul și se vălmășeau dimpreună în luptă dreaptă, voinicească, pe ulița satului.
“Mâine, fulgii ăștia de omât, ciufuliți și afânați de ger vor scârțâi sub tălpile jucăușe ale copiilor ieșiți la săniuș” gândii eu ferice și numaidecât un alt gând avar mi se cuibări în inimă și o făcu să tresalte și mai abitir de bucurie amestecată cu un dram cu egoism: “Cum ar putea să înțeleagă vreodată un străin toate astea?”.