Nu este o problemă întâlnită la Spitalul Matei Balș, însă pornim discuția de la acest caz, dată fiind tragedia produsă cu o zi în urmă. Sunt oameni disperați, care au aflat din presă că acolo au ars oameni… de vii.
Cumplit. Sunt sentimente care cuprind orice minte umană, oricât de puternică este, oricât de rezistentă la șocuri emoționale. Te trezești dimineața și afli că un spital a luat foc. Este spitalul în care se afla internată o rudă, poate soțul/soția, poate mama/tata, copilul, un prieten drag, un om…
Pui mâna pe telefon și îl/o suni. Poate ai norocul și îți răspunde, spunându-ți că situația de acolo e gravă, dar că el/ea e bine. Pfff… Ai răsuflat ușurat. Încă îți tremură mâinile și picioarele, încă ai inima în gât, dar poți respira să te calmezi.
Dar… dacă nu răspunde la telefon? Mintea lucrează rapid. În nebunia aia, poate a ieșit și s-a salvat, dar a uitat telefonul pe noptiera patului de spital. E verosimil. Speri. Poate a fost luat pe sus din calea focului și nimeni nu a mai stat să îi ia și telefonul, prioritară fiind salvarea vieții. Poate…
Poate acum e în alt sector neafectat din spital sau a fost transportat la alt spital. O fi inhalat fum? Avea plămânii varză. O putea să reziste? Te îmbraci în viteză și alergi disperat către spital. Găsești la poartă alți oameni, la fel de disperați. Nimeni nu le spune nimic. Cine să aibă timp de ei?…
La Matei Balș, ieri, incendiul s-a produs aproape de ora 5 dimineața. Abia pe la orele prânzului aparținătorii au început să primească informații. Nu tot personalul era implicat în anchetă, iar comunicarea ar fi trebuit să fie prioritară, dacă sistemul era bine organizat. Dar nu este… nicăieri nu este.
Comunicarea…
Asta este principala problemă… comunicarea. Pe o secție afectată sunt zeci, poate puțin peste 100 de persoane, cum a fost și la spitalul Matei Balș sau la Piatra Neamț. Nu a fost ca la Colectiv, când nu se știa cine sunt cei care veniseră la un concert. În spital se știe. Există o evidență a fiecărui pacient. Zeci de pacienți au fost luați cu ambulanțele ieri și despre fiecare se stia exact cine e și unde a fost dus.
Fiecare spital are pe cineva care comunică public. Îi dai urgent lista și îl trimiți în fața oamenilor. Costel trăiște… e la spitalul X, Maricica e la spitalul Y… și tot așa. Desigur, vor fi și câțiva nefericiți care nu vor primi vestea izbăvitoare. Cumva, deși extrem de dureros, și acestora li se comunică adevărul cumplit. Este inevitabil. Pentru ceilalți însă rezolvi o problemă care ține fireasca relaționare interumană, de empatie, de viață și de moarte pentru unii dintre ei. E greu?
Se pare că este, iar realitatea de ieri, de la poarta spitalului Matei Balș a demonstrat-o încă o dată. Sistemul ăsta continuă să fie haotic, lipsit de minimele condiții pentru a-l umaniza, fiind în esență un sistem dedicat umanității, a salvării ei. Rămâne însă un sistem care pe de o parte salvează, pe de alta ucide, un paradox pe care nu mai avem timp să îl digerăm, să îl acceptăm.
În Ploiești, la SJU, s-a încercat un sistem de comunicare, bazat pe voluntariat, care să comunice aparținătorilor ce mai fac rudele lor internate. Acele minime informații, cu atât mai necesare în vremuri ca cele din ultimul an.
Citește AICI despre implicarea actorilor Teatrului Toma Caragiu.
Intenția bună, rezultatul nu tocmai încurajator. E nevoie de mai mult. E nevoie de o organizare mai bună. Nu știu azi cum mai funcționează, dacă mai funcționează, dar mă interesez și revin cu detalii și explicații. Demersul de la Ploiești ar trebui susținut acum, mai mult decât oricând.
Nu se ”întâmplă” să nu se comunice doar în cazuri extreme, cum ar fi un incendiu soldat cu victime. Se întâmplă zi de zi. Citește AICI despre situația de la UPU – SJU Ploiești și explicația ”fenomenului”.
