main_fabcf.JPGÎn luna decembrie vorbim mult despre anul 1989. Ne amintim de Revoluție, dar și de cum erau Sărbătorile atunci. Pentru că oricât de mult le voia sistemul „șterse“, ele se încăpățânau să vină și să fie cu spiritul lor și cu moș Gerilă (versiunea de-atunci a lui Moș Crăciun). Decembrie mă poartă, inevitabil, în anii copilăriei, într-un sat din Iași.

Nu știu de ce amintirile din preajma Sărbătorilor îmi sunt toate acoperite de alb. Oare să fi nins de fiecare dată în decembrie?! Tot ce este posibil sau cel puțin mintea mea a vrut să mențină doar tabloul de poveste cu nesfârșitul alb, cu hornurile fumegând, cu discrepanța între gerul de afară și căldura zdravănă din casele unde sobele stăteau încinse. Îmi mai amintesc mirosul de mâncare care acapara bucătăria, iar tot aburul se refugia pe ferestre, oferindu-mi planșa pe care desenam steluțe, oameni de zăpadă etc.

Era momentul în care, înfofolită de abia mă puteam mișca, mergeam pe cele mai tentante pante cu o sanie pe care o manevram de parcă m-aș fi născut pe derdeluș. Fularul și mănușile de lână făcute de mama în lungile seri de iarnă nu le puteam suporta, iar cum scăpam din ochii ei, cum încercam să le ascund prin buzunare sau pe unde puteam. Nu renunțam de tot la ele pentru că știam că la un moment dat îmi vor fi foarte utile. Uitam de noțiunea timpului. Îmi aminteau că trebuie să revin acasă picioarele sloi pe care abia le mai simțeam și senzația de foame.

Publicitate - continuă să navighezi
Continuă să citești

Când și când, liniștea și întinderea de alb erau „deranjate“ de către o sanie trasă de cai și care-i trezea din amorțeală și pe câinii noștri și-ai vecinilor.

La masă eram mulți. Minute bune, singura muzică pe care o auzeam era cea a lingurilor. După ce ne mai încălzeam cu borșul fierbinte și ne ostoiam foamea, în surdină parcă începea să se mai audă și câte o știre sau o melodie populară. Nu aveam televizor, iar în sat îi numărai pe degete pe cei care-și permiteau acest lux, dar viața noastră nu depindea de acea cutie în care nu-mi explicam cum pot intra oamenii să vorbească și să cânte.

Ai mei abia strângeau câțiva bani din drumurile făcute de tata cu frații mai mari la pădure sau de pe urma animalelor pe care le vindeau vinerea, la târg. Însă trebuia să găsească resurse pentru că în prag de Sărbători casa trebuia pusă la punct, ușile și vatra se bucurau de un strat proaspăt de vopsea, perdelele, lenjeriile erau spălate, scoase la ger, iar ulterior călcate și pregătite să „îmbrace“ casa într-o haină nouă.

De haine noi, în prag de Sărbători ne bucuram și noi. Era unul din acele puține momente din an în care aveam acest privilegiu.

Cât fierbea mâncarea pe plită sau cât mai ținea lumina afară, mama cosea carpete sau tricota. Făcea ciorapi de lână și pulovere pentru toată familia. Cu atenția la mâini, reușea să-mi umple și mie timpul cu povești, unele din copilăria ei, altele adaptate după scrierile lui Creangă, Marin Preda sau a autorilor din cărțile de Română de atunci. Uneori, cânta. Aveau o durere doinele ei, una care mi-era greu s-o înțeleg atunci…

În apropierea Crăciunului, poveștile despre Moș Gerilă începeau și ele să fie tot mai des auzite. Era departe de ceea ce înseamnă Moșul acum, dar bucuria noastră era probabil la fel de mare pe cât este a copiilor noștri. Venirea lui era condiționată de cumințenia mea, de îndeplinirea unor sarcini. Cu cât sârg le mai făceam pe toate și cu câtă emoție așteptam acel moment în care speram ca Moșul să găsească și casa noastră ca să-mi lase păpușa mult visată și ceva dulce.

Cum făcea, când reușea să se miște atât de repede și discret cel mai bătrân personaj al copilăriei mele nu mi-am explicat nicioadată, dar nici nu mă preocupa prea tare aspectul când vedeam că între ferestrele duble mă așteptau o păpușă în cutie și o pungă maronie din hârtie în care știam că sunt bomboane. Alergam afară, doar în ciorapi și ce aveam pe mine și mă chinuiam să scot prin ochiul spart al ferestrei minunățiile aduse.

Citește și Călător prin viață și prin România! Ultimele fărâme de autentic din satele copilăriei noastre. 

Abia dormeam în noaptea aceea de bucurie și de dorința de a mai vedea iar și iar păpușa care avea și un bănuț cu numele. Oana, Camelia, Dana erau printre cele mai populare nume pe care le citeam pe acele bucăți rotunde de plastic.
Ziua de Crăciun ne prindea în jurul mesei cu toate bunătățile făcute de ai mei, cu plăcinte cu brânză, cu cozonacii plini cu umplutură de cacao cu nucă, de cornulețe sau cu nucile umplute.

Mirosul de portocală era rar la noi în casă, în acele vremuri. Mai primeam câte un pachet de la un unchi sau veneau rudele de la oraș care ne aduceau bunătăți, iar o portocală era împărțită la toate gurile din casă. Nu înainte ca mama să dea coaja pe răzătoare pentru viitorii cozonaci.

În 1989, a fost primul decembrie pe care l-am petrecut departe de această lume. Eram la Ploiești, aveam primul brad împodobit, aveam mult mai multe chiar dacă și la oraș ne confruntam cu perioada de austeritate. Însă, dincolo de tot ceea ce mă înconjura, aveam ceva care mă apăsa: dorul de decembrie într-un sat desprins parcă din povești. Un dor care m-a apăsat multă vreme, care revine la fiecare început de iarnă, dar care mă și bucură. Și asta pentru că am avut ocazia să cunosc bogăția adevărată a copilăriei și a Sărbătorilor într-o perioadă în care țara era atât de săracă…

Foto: arhiva observatorulph.ro

main_fdf22.JPG

Rezidential 9 Mai
Contactează Redacția Observatorulph.ro pe WhatsApp la: 0726.221.596 - doar text, foto și video.
redactor
Mai multe despre autor și articolele sale
Liliana Maxim Minculescu, jurnalist „de modă veche“, și-a început activitatea în 2004, lucrând simultan în presa scrisă și TV.
A lucrat la Telegraful de Prahova și Alpha TV, a făcut parte și din echipa cotidianului Adevărul pentru ca, ulterior, să se axeze pe jurnalismul de televiziune, la Valea Prahovei TV și Ploiești TV. A scris, totodată, și pentru site-ul: promovamprahova.ro.
Pentru activitatea în presa locală și regională a fost nominalizata mai multor concursuri, gale, dar și premiată în anul 2014, în cadrul Galei MediaFEM, iar în 2018 la Gala Comunității Prahovene.
A ales Observatorulph.ro pentru că îi place să țină pasul cu vremurile, iar prezentul și viitorul jurnalistic sunt aici, în presa online.
De același autor
banner_sos_deces_300.jpg

harold_20939_451a4.jpg