stresul-la-copii_ae2ee.jpg

Cred că eram clasa a patra când, în vacanța de vară, a început să fie adus la bunici, într-un sat apropiat, un băiat cu vreo doi, trei ani mai mare decât mine.

Avea o statură impunătoare, de luptător de greco-romane, cu un cap impresionant, ca de uriaș, acoperit de un păr blond-roșcat, totdeauna tuns scurt. În mod particular îmi amintesc ce tare mă impresionau palmele lui – de gigant. Nu-mi mai amintesc cum se numea, dar țin minte că imi era frică de el.

Fiind atât de mare, cu două capete mai înalt decât restul, ”cu trapez” – era perioada filmelor la video în care toți erau fie Bruce Lee, fie unul dintre personajele alea negative musculoase din flmele cu Bruce Lee -, a devenit instantaneu provocarea irezistibilă și continuă pentru toți bătăușii din vreo două, trei, sate. Toți voiau ”să se bată” cu uriașul, nu doar cei de vârsta mea sau a lui, ci și cei mai mari.

Publicitate - continuă să navighezi
Continuă să citești

Imaginea aia a oamenilor buni și a copiilor inocenți de la țară era pe vremea mea (nu stiu cum mai este acum) parte a clișeelor propagandei de partid. În realitate, odată ce am plecat din sat, nu am mai descoperit nicăieri acel tip de cruzime la oameni. Cruzime în forma ei pura, nefiltrată.

În cazul băiatului despre care vă povestesc, ea se manifesta prin bătăi repetate, pe oriunde era prins, fără ca cineva – adult, adolescent sau copil - să intervină. Dimpotrivă, făceau galerie pentru adversarul lui. Iar el, încontinuu, încasa. Pur și simplu nu-l lăsa inima să lovească.

Mi-am amintit recent de un moment pe care l-am trăit cu el, moment care am constatat că mi-a influențat fundamental caracterul și viața, în moduri pe care abia acum încep să le descopăr.

La sfârșitul vacanței, bunica lui a venit ”cu o treaba” la mama. Așa, am ajuns să stau singur cu el cam o jumătate de oră. Ne mai intersectasem noi, mai ales cu privirea. Eu fiind maxim de panicat, când se apropia încercam sa-m găsesc de lucru pe cealaltă parte a drumului. Atunci n-am mai putut să-l evit. Oricum, eram la mine în bătătură. Aveam o șansă.

Nu mai știu exact cum s-a întâmplat, am început sa vorbim diverse și să ne jucam pe la poartă. Ne-am simțit chiar foarte bine împreună. La un moment dat, l-a strigat bunică-sa. Venise vremea sa meargă acasă.

Chiar dacă eram doar un copil, m-a șocat schimbarea care s-a produs cu el în acel moment – din copilul uriaș, plin de viață și vesel, brusc s-a întristat, și-a lăsat umerii și s-a cocoșat: ”mâine plec acasă. Încep boxul”. N-am înțeles ce vrea sa spună și, cinstit, nici nu mă interesa.

Au trecut mute vacanțe de atunci, ne-am mai intersectat prin sat, dar de vorbit n-am mai vorbit. În fiecare an am fost impresionat să văd cum încasează pumni de la toate leprele din sat, fără să reacționeze. Și cum, de la vacanță la vacanță, e mai apatic, mai retras.

Ajuns la liceu, în primii ani am avut un coleg boxer. Participa la tot felul de campionate județene și naționale. De la el aveam sa aflu de ”încasatorul de la supergrea – unul foarte gras, de vreo sută douăzeci”.

Era în orice ”șparing” – termen de argou specific boxului, denumire unui tip de antrenament -, la aproape tot clubul. Nu-l băgau în competiții decât dacă era de neevitat, pentru punctajul clubului, pentru că ”daca îi dădeai una mai tare, începea să plângă”. Mi l-a și arătat când am trecut pe la el, pe la club: era uriașul din vacanțele de vară.

Acum era, într-adevăr, foarte gras, cu o privire stinsă, și umerii ăia imenși erau lăsați atât de jos, că mâinile îi ajungeau la genunchi. Nu cred că m-a recunoscut, eu oricum nu l-am salutat.

Am aflat și povestea lui: de ani de zile, taică-su, inginer la nu știu ce rafinărie – maică-sa profesoară fiind -, îl aducea la box. Ca să-i ”întărească caracterul”, pentru ca ”e prea moale”.

Tot de ani de zile, colegii de club, simțindu-l că nu are mentalitatea care-i trebuie, îl transformaseră în sacul lor de box, că era mare și încasa bine.

L-am mai văzut de câteva ori, de-a lungul anilor, din ce în ce mai stins, mai abătut, mai resemnat.

Văd din ce în ce mai mulți părinți parazit care, aidoma părinților lui, cu perseverență și sadism, își transforma copiii în ”șparing” pentru orice și pentru oricine: la înot, la informatică, la Cambridge, balet, karate, desen, muzică, din germană, teatru, robotică etc.

Rezultatul: în ultima vreme văd obsedant de des umerii ăia lăsați și privirile alea stinse, la prea mulți dintre copiii din jurul meu.

Sunt unele dintre gândurile care mă bântuie acum, la finalul vacanței mari, când văd părinți, de cele mai multe ori mai dezorientați decât copiii, cum freamătă în timp ce își ascut ghearele, bicele și lamele: ”pâna la patru îți faci temele, la șase suntem la robotică și mâine avem înot după engleză”.

Creierul meu nu poate să înțeleagă specia asta de adult sadic, crud, mizerabil. Ce îi obligă să se transforme în ”părinții perfecți”, care ”fac totul” pentru copiii ”nerecunoscători”?

Am făcut publică o amintire atât de personală pentru că știu că sunt extrem de mulți părinți care or să se regăsească în aceste rânduri. Sunt curios dacă vreunul dintre ei ia o pauză și începe să gândească. Atât.

Rezidential 9 Mai
Contactează Redacția Observatorulph.ro pe WhatsApp la: 0726.221.596 - doar text, foto și video.
jurnalist
Mai multe despre autor și articolele sale
Jurnalist de presă scrisă locală din 1993.
De același autor
banner_sos_deces_300.jpg

harold_20939_451a4.jpg