conac prahova

Conacul Mănești din Prahova, azi o ruină, ascunde în spatele zidurilor povestea tumultuoasă a familiilor de nobili care au marcat istoria României de-a lungul a două secole: Văcărescu, Mănescu, Callimachi și Ghica. Situată strategic, la doar o oră de mers cu trăsura până la Ploiești și la o distanță de nici o sută de kilometri față de Capitală, comuna Mănești a  fost aleasă ca reședință de vară în special pentru doamnele care făceau parte din aceste familii. Deși averea și rangul le permiteau să ducă o viață fără griji în capitalele europene, doamnele Mănescu – Văcărescu preferau viața patriarhală și tihnită de la țară, iar tradițiile românești erau respectate cu sfințenie.

 

Loc misterios, bântuit, spun cei care au locuit aici, moșia de la Măneși a fost gazdă chiar și pentru membrii familiei regale a României, atunci când se organizau partide de vânătoare, dar și pentru elitele vremurilor de atunci, de la Nababul  Gheorghe Grigore Cantacuzino până la Alexandru Marghiloman, prim ministrul României în perioada Primului Război Mondial.

Fiecare castel cu stafiile lui

Castelul de la Mănești  a fost construit  între 1882 şi 1892 la dorința lui Theodor C. Văcărescu, ofițer de carieră, diplomat, istoric şi om politic și fost mareșal al Curții lui Carol I,  pe fundaţiile uni mai vechi conac de secol XVII. Faptul că moșia de la Mănești a familiei Văcărescu s-a ridicat pe ruinele unei mai vechi locuințe va avea drept consecință un scandal de proporții care a cuprins întreaga suflare a localității și nu numai, atunci când în beci au fost descoperite osemintele unor soldați. Dat fiind perioada la care ne raportăm, anii 1900, această macabră descoperire nu a fost urmată de o anchetă firească, astfel că totul a fost tratat cu multă discreție, încercându-se deoportivă mușamalizarea ei. Până la noi nu au răzbătut decât poveștile cu strigoi care au bântuit ani la rândul conacul, aspect descris cu lux de amănunte de Ana-Maria Callimachi, nepoata lui Theodor Văcărescu, cea care avea să moștenească domeniul Mănești, în cartea sa autobiografică "Lumea era toată a mea. Amintirile unei prințese ", apărută la editura Corint.

 

Gropi misterioase pline cu schelete ale căror cranii erau retezate

"Întreaga casă avea o atmosferă inconfundabilă de mister și dramă, însă, din câte știu, nu s-a consemnat nimic despre pasiuni sau crime care să se fi săvârșit între zidurile ei. Totuși o singură descoperire ar putea justifica astfel de legende.

Când s-a cercetat fundația clădirii  (...) muncitorii au spart mortarul de la suprafață și, săpând, au găsit gropi și misterioase carcere adânci, pline cu schelete ale căror cranii retezate zăceau în apropiere, alături de lanțuri lungi din fier prinse de belciuge grosolane fixate în zidărie, secure ruginite și arme vechi din cremene șlefuită – dar niciun indiciu cu privire la cine ar fi putut fi acești prizonieri torturați. (...) bunica a poruncit imediat ca toate acele oseminte să fie scoase și îngropate, cu pompă, în cimitirul din sat, fără să permită vreo investigație științifică (...)

 

(...) Nimeni nu s-a îndoit că aveam o casă bântuită. Când treceau noaptea pe lângă porțile noastre, sătenii își făceau cu evlavie cruce și își vedeau repede de drum. Servitorii locali refuzau să doarmă la noi. Mai mulți oaspeți de-ai noștri văzuseră și auziseră lucruri ciudate – vorbeau despre lumini rătăcitoare, siluete cețoase de femei sau că și-au simțit picioarele brusc pironite în podea. Toată lumea știa de prezențele stranii (...)"

Cum trăiau nobilii la conacul de la Mănești

 Dincolo de aceste legende care pun sare și piper peste istoria conacului, viața la moșia Mănești este descrisă de aceeași Ana Maria Callimachi drept opulentă, specifică familiilor de nobili din epocă, dar, în același timp structurată pe regulile stircte ale satului muntenesc. Totul se producea la ferma conacului, iar cămările debordau de conserve preparate pe baza rețetelor tradiționale de servitor, iar multe dintre preparatele de la Mănești erau exportate în Europa și asigurau un venit consistent pentru întreținerea familiei.

 

"Pe atunci, moșia și casa se întrețineau singure (...) Ne produceam singuri laptele și smântâna –smântâna vârtoasă pe care românii o puneau practic în toate mâncărurile – la fel untul care era adus la masă sub formă de piramide miniaturale, pe ale căror fețe bătrânul nostru majordom de la țară sculpta cu o lingură sau cu un cuțit mici modele și desene amuzante, care variau zilnic în funcție de inspirație. Din laptele de oaie și de capră se făceau diverse brânzeturi aromate cu ierburi (...) Firește că ouăle, puii și toate celelalte păsări proveneau de la ferma noastră. Se acroda o atenție deosebită creșterii și îngrășării curcanilor, o pasăre greu de îngrijit, o adevărată specialitate în România (...) făceam eforturi să producem specimene pentru exportul de Crăciun, când aceste păsări cu pene negre și creste roșii erau expediate cu zecile de mii în Anglia (...) de Crăciun se găteau nenumărate preparate - șuncă afumată, crudă sau fiartă, cârnați de șapte sau opt feluri, piftie din picioare de porc, cotlete, fripturi și mușchi file (...) Gărdina noastră de zarzavat producea toate legumele obișnuite, dar și unele mai exotice, adaptate la clima României.  (....) Fructele se găseau din belșug, iar surplusurile erau transformate în diferite specialități orientale, la pregătirea cărora munceau de zor în bucătărie vreo zece ajutoare. Căpșunele zemoase erau fierte în zahăr, iar cireșele negre, roșii, albe, tot felul de coacăze, zmeura și caisele erau transforamte în dulcețuri, șerbeturi, rahat, murături dulci sau rachiuri foarte subtile, car erau lăsate la maturat câțiva ani înainte de a fi consummate ca lichioruri. Pentru aceste scopuri diverse trebuiau comandate tone de zahăr și armate de borcane. (...) În ulcioare de lut bine închise se păstra caviarul și sturionul în saramură sau heringul (...) păstrăvul afumat era depozitat în coșuri căptușite cu crengi de brad aromate. Pe rafturi vedeai o întreagă armată de sticle cu suc de roșii făcut în casă...  " menționează autoarea în romanul său autobiografic.

Evident că toate aceaste delicatese tradiționale românești erau completate cu delicii franțuzești sau turcești. Cafeaua, spune Ana Maria Callimachi, era adusă cu sacii de o firmă din Turcia, iar pate de foie gras, trufele la sticlă erau aduse din Franța.

Nuntă cu prinți și prințese  la Mănești

Toată această opulență a conacului Mănești, firească pentru acele vremuri, a atins punctul culminant la nunta Anei Maria cu prințul Jean Callimachi, eveniment care a avut loc cu doar trei ani înaintea începerii Primului Război Mondial. Petrecerea a avut loc la Mănești, iar pregătirile au fost demne de o familie cu sânge albastru. Nu a fost vorba deloc despre o nuntă simplă, de țară, așa cum visa moștenitoarea familiei Văcărescu, ci despre o ceremonie solemnă și semioficială, datorată prezenței unor elite ale epocii: Minsitrul de Interne, Ministrul de Război și președintele Senatului, care veneau la nuntă în calitate de prieteni apropiați ai prințului mire.

 "Mașini și curieri generau un permanent du-te vino între casă și oraș; au fost angajați servitor în plus pentru eveniment; sosirea rudelor mele prin alianță se amesteca adeseori cu venirea căruțelor cu mâncare; a sosit și o formație de țigani care avea să cânte practice 36 de ore..." își amintește Ana Maria Callimachi, în cartea sa.

Ruina

Conacul Mănești ajunge, în anul 1936, în posesia Anei Maria Callimachi, dar nu locuiește mult aici, pentru că în anul 1940 pleacă în exil și se stabiliește în Marea Britanie. A fost practic începutul sfârșitului acestei moșii fabuloase.  În anii 50 este naționalizat și ajunge în propietatea Ministerului de Interne. Este o perioadă în care multe dintre operele de artă de aici (printre care se afla și o valoroasă bibliotecă cu publicații de colecție) dispar fără urmă. Sunt salvate totuși câteva obiecte de mobilier pe care le putem regăsi în muzeele din Ploiești. Pe rând, conacul de la Mănești ajunge platou de filmare pentru regizori cunoscuți din România (Francisc Munteanu, de exemplu),  preventoriu pentru copii pentru ca mai apoi clădirea să fie distrusă de cutremure și de nepăsare. În preznet, moșia Mănești a fost retrocedată și se află în propietatea moștenitorilor familiei Callimachi, ce nu locuiec în România. S-a încercat un proiect de restaurare, dar lipsa fondurilor a făcut ca totul să fie abandonat.

 

sursa foto: facebook