Formula AS a publicat un amplu material despre profesorul Nicolae Simache, numele de care se leagă înființarea mai multor muzee din Prahova. Articolul, intitulat Un dascăl mare, de şcoală veche: NICOLAE SIMACHE, prezintă munca uriașă depusă de profesorul care a dus un trai modest, puțini știind că printre elevii săi s-a numărat marele poet Nichita Stănescu.

Formula AS a publicat un amplu material despre profesorul Nicolae Simache, numele de care se leagă înființarea mai multor muzee din Prahova. Articolul, intitulat Un dascăl mare, de şcoală veche: NICOLAE SIMACHE, prezintă munca uriașă depusă de profesorul care a dus un trai modest, puțini știind că printre elevii săi s-a numărat marele poet Nichita Stănescu.

Formula AS a publicat un amplu material despre profesorul Nicolae Simache, numele de care se leagă înființarea mai multor muzee din Prahova. Articolul, intitulat Un dascăl mare, de şcoală veche: NICOLAE SIMACHE, prezintă munca uriașă depusă de profesorul care a dus un trai modest, puțini știind că printre elevii săi s-a numărat marele poet Nichita Stănescu. 

Pe 9 ianuarie 1955, după aproape doi ani de mun­că uluitoare, profesorul Simache a deschis por­ţile noului muzeu. Adunase peste 200.000 de piese de mare valoare, din toate domeniile: istorie, etno­grafie, arte plastice, documente de sute de ani, obi­ecte ceramice, cărţi vechi, manuscrise, ţesături, ceasuri, toate obţinute cu o râvnă colosală şi o per­severenţă de neimaginat. Acea zi de ianuarie a fost pentru el cea mai frumoasă sărbătoare. Îmbrăcat în acelaşi costum ponosit, cu nelipsitul fular ciuruit de molii care-i acoperea gâtul lung şi subţire, Nicolae Simache îşi întâmpina oaspeţii cu lacrimi de bucu­rie, oferindu-le explicaţii cu o fervoare nebună. Toa­te ziarele vremii îl lăudau, toată elita judeţului era uluită de minunea pe care a făcut-o, iar el plutea în al nouălea cer. "Imediat după inaugurare", îmi po­vesteşte Alexandru Bădulescu, "a venit iar la mine şi mi-a zis: "Domnule, ajutaţi-mă mai departe, pen­tru că vreau să mai fac şi alte muzee." Ce a urmat ar trebui consemnat în toate manualele de istorie.Timp de două decenii, Nicolae Simache a des­co­perit mii de piese şi documente istorice de o valoare colosală, a scris sute de lucrări de istorie şi a înfiinţat 24 de muzee, multe dintre ele pline, şi astăzi, de vizi­tatori: "Muzeul Ceasului" (care îi poartă numele, fiind o mândrie a ploieştenilor), "Muzeul Memorial Nicolae Iorga" din Vălenii de Munte, "Muzeul Haş­deu" din Câmpina, "Muzeul Tiparului" din Târ­go­vişte, "Muzeul I. L. Caragiale" din Ploieşti, "Muzeul Cezar Petrescu" din Buşteni.
"Este incredibil cât putea să muncească omul ăsta", îmi povesteşte mai departe Alexandru Bădu­lescu. "N-a avut niciodată măcar o zi de concediu, nu cred că a văzut vreodată marea. Erau doar două momente pe an, de Paşte şi de Crăciun, când mă suna şi-mi spunea că pleacă la fraţii lui, în comuna Cosminele, comuna în care s-a născut. Dar nici acolo nu stătea mai mult de două, trei zile. N-avea niciodată astâmpăr. N-avea nicio dorinţă pentru persoana lui, nu-şi cumpăra nicio­dată nimic, toţi banii lui se duceau pe cărţi. Avea un singur cos­tum, din care nu ie­şea niciodată. Îmi aduc aminte că în 1967, când am inau­gurat «Muzeul Tipa­ru­lui» din Târgovişte, am fost anunţat că o să vină Ceauşescu. Am intrat puţin în panică, pentru că nu puteam să-l las pe Simache acolo în cos­tumul ăla înve­chit. Ţin minte că am fost cu el la un ma­gazin din Ploieşti şi l-am îmbrăcat din cap până în picioare, ca pe un adevărat di­plomat. Şi-a ales sin­gur un costum bleu­marin, cu dungi albe şi subţiri, două că­măşi de mătase, cra­vată, nişte pantofi şi ciorapi. Se uita în oglindă şi parcă nu-i venea să creadă, râdea ca un copil. În timpul vizitei lui Ceauşescu, Simache a fost strălucitor. Atunci când a luat din vitrină «Liturghierul lui Macarie», prima carte tipărită în Ţara Româ­nească, la 1508, şi a început să vorbească despre el, i-a lăsat pe toţi cu gura căscată. Ceauşescu venise cu Maurer, Paul Nicu­lescu Mizil şi Manea Mă­nescu. Cu toţii se uitau la Si­mache de parcă erau vrăjiţi. Ţin minte că la sfârşit, Maurer m-a luat deo­parte şi mi-a spus că n-a mai auzit niciodată o asemenea lec­ţie de istorie, cu atâtea infor­maţii şi spusă cu atâta patos."
Citește articolul integral AICI

Lasă comentariul tău. Click AICI

Comentariul tău
Numele tău