Sunt mereu într-o luptă continuă pentru salvarea de vieți. Una în care fiecare secundă contează și fiecare decizie poate fi vitală pentru viața omului atârnat pe o targă sau arcuit de durere în propria locuință, pe o bancă sau chiar pe caldarâm. Mereu în linia întâi, mereu contra cronometru, medicul, asistentul și ambulanțierul formează echipa care, nu în puține cazuri, face diferența între viață și moarte. O zi petrecută alături de cei de la Serviciul de Ambulanță Județean Prahova mi-a dat ocazia să văd la lucru o parte dintre oamenii pentru care tragediile și durerea semenilor fac parte din rutina zilnică. Încearcă să se detașeze și să își facă treaba cât mai bine, pentru că „dacă ne-am lăsat afectați, am ieși la pensie pe caz de boală psihică”.
SAJ Prahova, o nouă zi de lucru, joi, 30 octombrie. Mă întâmpină managerul Serviciului de Ambulanță, Mădălin Ipatie. Îmi spune că, față de alte zone, la noi e bine. Avem 82 de ambulanțe, tip A, B și C, 11 medici, 167 de asistenți și 157 de șoferi. Și peste 140.000 de cazuri la care s-a intervenit de la începutul acestui an.
Cristian Moise, medicul care a ales să „salveze trupuri, nu suflete”
Cristian Moise este medicul cu care urmează să ies în teren la primul caz. Înainte de apelul dat prin dispecerat îmi povestește că face naveta la SAJ Prahova de la București, este absolvent de Teologie, a fost pompier timp de 10 ani, a terminat Medicina, a fost paramedic SMURD, alegând să „salveze trupuri, nu suflete”. Mereu, însă, cu Dumnezeu „ de mână”.
Și cum mai bine poate face asta, dacă nu ca medic urgentist. A văzut atât de multe la viața lui încât ar putea scrie un roman. De la bebeluș născut prematur, intrat în stop cardiorespirator, cu piciorușul mai mic decât branula de care avea nevoie, până la tineri carbonizați, sinucigași, victime ale accidentelor rutiere, sau oameni cărora doar manevrele de resuscitare, chiar și de 40 de minute, au făcut să le bată din nou inima. A salvat sute, mii de vieți, dar a și pierdut în fața morții. Și a suferit, chiar dacă știe că asta îi este meseria.
„Trebuie să te imunizezi, la un moment dat. Altfel am ieși cu toții la pensie pe caz de boală. În meseria aceasta nu ai voie să clachezi, nu ai voie să te lași impresionat. Viteza de reacție e esențială. Orice secundă contează când e vorba despre salvarea vieții unui om”.
Primul apel pentru ambulanța tip C a venit la primele ore ale dimineții. Mobilizarea e rapidă și exemplară
De la dispecerat se transmite că e vorba de o intervenție în comuna Berceni. Mașina iese din garaj, „echipată” cu medic, asistent și șofer ambulanțier. Pe foaia de caz sunt trecute toate datele de identificare ale locului în care trebuie să ajungă, iar ambulanța iese pe poarta unității în câteva zeci de secunde. Nimeni nu are nevoie de indicații suplimentare, toți știu la ce să se aștepte. În mai puțin de 15 minute, cu semnalele luminoase și acustice în funcțiune, ajungem pe strada Carol I din Berceni, moment în care sunt coborâte din mașină valizele cu echipamentele necesare în astfel de cazuri.
Pe drum, șoferul, Ionuț Ene, om cu 9 ani de experiență la SAJ Prahova, ține să îmi spună cât au de„ tras”, el și colegii săi, din cauza indisciplinei din trafic și cât de riscantă este orice misiune
Cazul în sine: un bărbat de 62 de ani, care, pe fondul supărării și a mai multor comorbidități, a suferit un atac de panică. Omul este investigat, i se dă o pastilă de liniștire și îi este recomandat să facă niște controale amănunțite, dat fiind faptul că este diabetic, hipertensiv și a suferit și un AVC. Refuză să meargă la spital și semnează pentru asta.
Prin stație este anunțată întoarcerea la bază. Nici bine nu ajungem și se aude un alt apel dat prin 112. De data aceasta, în Ploiești, cartierul Malu Roșu. Cea de-a doua ambulanță tip C merge la caz cu medicul Adriana Gheorghe, proaspăt reîntoarsă la muncă după o perioadă cât a stat în„ creștere copil”.
Fetiță lovită de mașină. Mama nu știe bine câți ani are copilul
Medicul îmi povestește, în câteva minute până ajungem la caz, că, la fel ca și colegul „Moise”, a văzut la viața ei atâtea încât ar putea scrie un roman. „Diferența e că, spre deosebire de colegul meu, care impune prin postură, eu, fiind așa, mai micuță, am fost jignită, amenințată, ba chiar agresată de către aparținători care puneau problema la modul: „dacă nu o salvezi pe mămica sau tăticul, nu scapi nici tu”.
Pe strada unde oprește ambulanța e zarvă mare. O fetiță de 4 ani a fost lovită de o mașină. Șoferul se scuză și spune că micuța i-a țâșnit în față. Fratele copilei cere dreptate. În timp ce Poliția culege primele date, copilul este urcat în ambulanță pentru a primi îngrijiri. Mama nu știe foarte bine în ce an e născută cea mică, motiv pentru care se duce un pic de muncă pentru a afla vârsta fetei.
„A suferit un traumatism, lovită în zona bărbiei. I-am pus și niște atele de sprijin fiindcă acuza dureri la nivelul membrelor. Acum mergem cu ea la SJU Ploiești pentru a i se face un computer tomograf”, îmi spune medicul Adriana Gheorghe, în timp ce ne îndreptăm spre Județean, unde copila este preluată pe targă de cadrele medicale de acolo.
Din nou, prin stație este anunțată întoarcerea la bază. Sunt câteva momente de liniște și de „respiro” pentru echipă. Nu se mai aud sirenele și nu mai circulăm în regim de intervenție de urgență. „Oricând poate apărea pe traseu un alt caz unde să fie nevoie de noi. Niciodată nu știm ce ne așteaptă, în munca noastră, nicio zi nu seamănă cu alta”, îmi mai zice medicul Adriana Gheorghe.
Atât timp cât pe stație este liniște, personalul medical își petrece timpul împreună. Se pun în temă reciproc despre cele mai recente întâmplări profesionale, se consultă, se întreabă, își oferă răspunsuri și învață unii de la alții și din experiențe.
„În medicină, regula de aur e să știi normalul pentru a-ți da seama de anormal”, îmi spune medicul Cristian Moise
Al treilea caz dintr-o zi pe care eu, din „afară”, o percep a fi una „de foc”, însă, primesc asigurări că „este una relativ ușoară”, este la Potigrafu. Ambulanța tip C este chemată în sprijinul unei ambulanțe tip B, fără medic, pentru a interveni la un TPSV. „Tahicardie paroxistică supraventriculară, un tip de aritmie, adică atunci când inima nu bate cum trebuie, respectiv bate mai repede decât în mod normal”, îmi explică imediat medicul Cristian Moise.
Merg cu prima echipă și ajungem acasă la doamna Adriana, în vârstă de 59 de ani. Femeia este stabilizată și perfuzată și îi este urmărită frecvența cardiacă până când aceasta revine la normal. „În medicină, regula de aur e să știi normalul pentru a-ți da seama de anormal”, spune medicul Cristian Moise, care dincolo de profesionalismul cu care își face treaba alături de echipă, ai zice că este și un fin psiholog.
Știe să spună o vorbă bună, știe cum să ridice moralul pacientului, dar știe să îl și „certe” atunci când el, bolnavul, „e încăpățânat și nu înțelege că e nevoie de multiple investigații pentru tratarea cauzei. Mulți nu vor la spital. Îi punem pe picioare și consideră că problema e rezolvată. Noi îi scoatem din criză, le salvăm viața, dar facem o serie de recomandări. Le spun: „o să mori dacă nu mergi la spital”. În cazul copiilor a fost nevoie să chemăm Poliția și asta fiindcă părinții, nu știu de ce, refuzau transportul la spital”, povestește doctorul Moise.
La fel procedează și doamna Adriana, pacienta de la Potigrafu. Refuză pe semnătură să meargă la SJU Ploiești, însă, promite că se va programa la un cardiolog. Asta în condițiile în care, femeia recunoaște că nu și-a făcut nicio investigație medicală în ultimii 30 de ani.
Nu rare sunt cazurile în care oamenii de pe ambulanță sunt jigniți, amenințați, chiar loviți
Revenim la sediul SAJ Prahova, în timp ce afară începe să se întunece. Medicul Cristian Moise are o gardă de 24 de ore. Preferă așa, decât să vină zilnic din capitală, îmi zice. Îmi mai povestește despre cazurile cu care s-a confruntat de-a lungul anilor, dar și cum au reușit, el și colegii, să iasă din anumite comunități fără să fie linșați. „S-a întâmplat să ajungem la fața locului și să constatăm că se instalase decesul. Urlete și țipete în jurul nostru. Pentru a ieși de pe teritoriul lor, fiindcă noi, în teren, suntem de fiecare dată pe teritoriu străin, anunțam puls pentru a putea ajunge la ambulanță, iar decesul să fie declarat la spital”.
Viața ca medic sau asistent pe ambulanță: Drame, suferințe, sirene ce țiuie necontenit, situații limită ce fac diferența și decizii ce trebuie luate la foc automat pentru salvarea de vieți
Nici bine nu își termină fraza că prin stație este anunțat un nou apel la 112, în zona blocurilor de pe bld. Republicii din Ploiești. Un bărbat de 65 de ani a fost găsit fără suflare în apartament de către fosta soție. Echipa SAJ Prahova se asigură că omul nu mai are funcții vitale, în timp ce Poliția încearcă să dea de urma copiilor și a actualei soții pentru întocmirea formalităților ce se impun.
Ieșim din apartament, iar pentru mine se încheie garda la SAJ Prahova. Una pe care am trăit-o cu intensitatea necunoscătorului, care a înțeles cât de riscantă, dar și nobilă e misiunea acestor oameni. Și a mai înțeles că nicio zi nu seamnă cu alta.
Drame, suferințe, lipsuri, sirene ce țiuie necontenit, situații limită ce fac diferența, decizii ce trebuie luate la foc automat și cu o viteză de reacție ce nu permite prea mult aer adânc în piept, oameni bolnavi, sau mai puțin, pentru care Ambulanța e acolo, la orice oră din zi sau din noapte.
Cum ți se pare subiectul?
