Îi voi spune doar doamna Mariana D., evident, dintr-un respect cuvenit. 41 de ani a fost director și învățător la școala din Plaiul Câmpinei. Una care nu mai există azi, dar în care învățau tainele matematicii și alfabetului doar copiii de etnie romă. Unii după care, îmi amintesc fiindcă am luat parte la așa ceva, doamna Mariana alerga prin grădini, curți și livezi pentru a convinge părinții să nu își lase odraslele analfabete. Sau, în mersul căruței, reușea, pe una dintre roți, să scrie doi plus doi egal patru. Doar, doar, copiii aceia vor ajunge ceva. Unii au ajuns. Iar ea azi e mândră. Un șoc a fost, însă, când, după 41 de ani la catedră, ea, doamna Mariana, a sesizat că nu mai știe tabla înmulțirii. Sau care e diferența între barză și varză. Alzheimer a fost cumplitul diagnostic.
O femeie frumoasă, blândă, autoritară atunci când era cazul. Una care nu a vrut confortul unei școli „normale”, deși putea.
A rămas director și învățător, vreme de 41 de ani, la o școală unde copiii erau trimiși să învețe, doar că să nu piardă alocația de stat
A muncit mult cu copii de etnie romă pe care, parcă, nimeni nu îi voia. Copii marginalizați de o societate puțin dispusă să îi accepte. Ea i-a vrut, însă, integrați.
Pe doamna Mariana am revăzut-o o întâmplător, săptămâna trecută, după, nici nu mai știu, peste 15 ani. Mi-a spus pe nume răspicat, de parcă nu mai vorbiserăm de ieri.
I-am ascultat povestea. Atât cât am putut, de la Ploiești la Câmpina. Venea la copii și nepoți. Îmi zice că s-a mutat la țară, la Focșani, în casa părinților care azi nu mai sunt. După 41 de ani s-a pensionat. A lăsat școala din Plaiul Câmpinei, școala de „țigani” cum auzea adeseori. O unitate azi preluată ca structură educațională de Școala Gimnazială Șotrile.
O ascult cu drag. Se împotmolește adeseori și își cere scuze. Nu uită, însă, nicio secundă să îmi spună pe nume
Soțul i-a murit, părinții la fel. Probabil de acolo șocul, i-au spus medicii. Fiica, psihoterapeut, a fost cea care a purtat-o pe la doctori. A aflat, prin 2010, în timp ce era la tablă, că nu mai știe cât face 7 ori 8, sau cine a fost Eminescu. Nu fiindcă a vrut, ci fiindcă „partea stângă a creierului era ca o „nucă stafidită”, i-au zis tot medici, în urma unui RMN.
O doare, își leagă cuvintele cu greu, dar se mobilizează și continuă. Îmi zice că îi e dor nespus de copii, de tablă, de ore, de tot ce înseamnă să fii dascăl. Are tot ce îi trebuie, dar luptă zilnic cu o boală perfidă.
Cadru didactic o viață, ar fi acceptat orice, numai să o lase memoria nu
Are momente când uită unde e. „Cam de 3, 4 ori pe lună mi întâmplă. Trag aer în piept, întreb două, trei persoane, după care parcă mi i se luminează mintea”.
E o boală perversă, îmi mai zice, în timp ce mă strânge de mână. Și e cu atât mai grea cu cât eu am fost omul literelor și al cifrelor o viață.
A învățat să trăiască cu „boala memoriei” și face terapie ocupațională
Citește mult. Dezleagă rebusuri, face treabă prin grădină. Orice, numai să aibă mintea ocupată. „Ăsta e secretul pentru a ține sub control afecțiunea asta, îmi mărturisește”.
Mintea ei e mereu conectată la ceva. „Asta înseamnă lupta cu Alzheimer, îmi zice. Să fii mereu angrenat în ceva. E cumplit”. Și trage aer în piept în timp ce își caută cuvintele.
O întreb dacă vrea să îi fac cunoscută povestea. Îmi zice: „dacă un om învață ceva din cât de important e să te bucuri de viață, chiar și cu această boală, eu sunt fericită”.
La final, doamna Mariana, îmi dă un măr. Din livada de la Focșani, acolo unde s-a retras de când cu boala și ieșirea la pensie. Mă uit la el. E cel mai frumos măr pe care l-am primit vreodată.
