Județul Prahova a devenit leagăn pentru singurii 70 de copii cu dizabilități psihice din Ucraina ajunși în România. Însoțiți de profesoarele care le asigurau îngrijirea la Cahul, de cealaltă parte a Dunării, copiii au ajuns în așezămintele prahovene la câteva zile de la bombardamentele asupra Ucrainei. Ei au fost împărțiți în trei locații – la Posești, în Vălenii de Munte, la așezămintele preotului Tănase și la Băicoi, la fostul leagăn pentru orfani, Raza de Soare.
Un text de Oana Despa
Războiul din Ucraina a schimbat definitiv soarta centrului Rază de Soare din Băicoi care, după ce dăduse în plasament și ultimul orfan, se pregătea să devină centru de zi de urgență. Mai exact, aici ar fi fost aduși copiii scoși de urgență din familiile lor în situații de abuz.
La Băicoi sunt două tipuri de copii – cei mici și adolescenții. Când echipa Observatorului a ajuns, la cei mici erau în vizită reprezentanții unei fundații care făcea jocuri cu ei. Afară, adolescenții se dau în leagăne și vorbesc cu îngrijitoarele. Sunt românce și ucrainence.
Kirill este unul dintre adolescenții de la Băicoi. Are 17 ani și este pasionat de limbi străine. Atât de pasionat că pe cine întâlnește își exersează tot ce știe. Locuiește acum la Băicoi, la complexul Raza de Soare, alături de alți 26 de copii, toți cu dizabilități psihice ajunși în România la câteva zile de la izbucnirea războiului dintr-un Chilia Nouă.
Toți au nevoie de asistență specială și de însoțitori. De aceea, au venit cu profesoarele lor. Femeile fac naveta între România și Ucraina. O perioadă aici, o perioadă acolo. Cele mai multe nu stau mai mult de o lună în România, pentru că acasă au familii. N
u pot rămâne de tot, pentru că și acolo au în îngrijire alți 50 de copii speciali. Este vorba despre minori care au familii, dar care trebuie să frecventeze cursurile unei școli speciale pentru a se putea integra cât mai bine în societate.
Kiril vrea să învețe, așa cum poate el, limba română. „Bună, ce faci?”, începe imediat ce constată că nu e vreun cunoscut l-ar putea ajuta. Abia așteaptă să i se răspundă „Bine, tu?, că are replica pregătită. „Extraordinar, magnific, minunat!”. Trece apoi cu puterea unui copil special la următorul interlocutor. „Bună, ce faci?” și își continuă lecția învățată. Poate să spună „Extraordinar, magnific, minunat!” de sute de ori. Mușcă rapid din cuvinte cu o poftă adolescentină. Singurii care-i lipsesc uneori sunt interlocutorii. După ce îi epuizează pe toți cei prezenți, se întoarce la cartea lui.
De când au ajuns la Rază de Soare, Kirill e fericit. Învață singur româna, înțelege cam tot, iar atunci când nu o face, arată spre telefon și spune în ucraineană să traduci de acolo.
Ce mai mult i-a plăcut în excursii sau tabere. Două săptămâni a fost departe de locul care le-a devenit acasă – una la munte, cealaltă la mare. Cele mai fericite de când e în România.
De tabere și excursii își amintesc toți copiii. Mai ales că au fost primele lor experiențe de acest fel. Cum aud că e de mers undeva, își fac bagajele din timp și tot întreabă educatoarele când se pleacă.
De fiecare dată când o zărește pe Letiția Mușat, directoarea centrului, Sahsa, colegul lui Kiril se duce spre ea și o întreabă cât mai e până pleacă. Nu se dezlipește de ea până nu primește promisiunea fermă că se va întâmpla curând. Pleacă țopăind într-o pereche de pantofi portocalii cu trei numere mai mari. I-a primit de la clubul sportiv din zonă, dar e atât de încântat de ei că nu i-ar da jos nici când doarme.
În sala mare, copiii mici se joacă cu o minge pe care trebuie să o plimbe cu o pânză întinsă deasupra capetelor lor. Au șase-șapte ani și unii nu vorbesc deloc.
„La început, la prima petrecere pe care am organizat-o, s-au speriat și au început să țipe când s-au spart baloanele. Și când au auzit prima data o ambulanță s-au tăvălit pe jos”,își amintește Letiția Mușat. Acesta a fost și motivul principal pentru care educatoarele din Ucraina au decis să facă naveta. A fost important ca toți copiii să aibă o legătură cu limba lor, cu oamenii cunoscuți și cu viața lor de dinainte.
Citește și Kyrylo, copilul special ucrainean pentru care Ploieștiul a devenit acasă
Acum totul pare că se întoarcă la normal. Copii s-au obișnuit cu educatoarele din România și, cel mai important, au învățat unde sunt spațiile de care au nevoie. Mai întâi cu pozele deasupra ușilor, mai apoi pe dinafară.
Lena este legătura copiilor cu profesoarele din România. Vorbește română și a fost, pe lângă pedagog, și translator în fiecare zi. Acasă, în Ucraina, are propria familie și copii. Nu renunță să vină să aibă grijă și de cei din România. E bucuroasă că cei mici s-au adaptat și mândră că mănâncă tot.
„Mâncarea e excelentă, avem niște bucătărese minunate, suntem tratați regește”, spune femeia cu lacrimi în ochi. „E adevărat că nu aruncăm mâncare mai deloc”, confirmă și Letiția Mușat. „Lucru care nu ni se întâmpla când aveam și noi copiii noștri.”
Venirea copiiilor ucraineni cu probleme a mobilizat toată comunitatea. Nu doar că au venit cu haine sau ce mai era necesar pentru nevoile zilnice, dar firmele și fundațiile s-au mobilizat să facă o cameră senzorială, mai multe camere de studiu și, acum, cu ajutorul funcției lui Sean Penn, Core Response, pregătesc un cabinet de psihologie individuală.
Citește și Halele Centrale din Ploiești, școală ad-hoc pentru copiii ucraineni [FOTO]
Au strâns bani pentru investigații medicale și pentru tratament stomatologic pentru copii. Unii au fost super încântați de noua experiență, cu alții încă mai e de lucrat ca să fie convinși să accepte tratamentul. Nimeni nu era pregătit pentru o astfel de de experiență, dar viața le-a demonstrat că se pot mobiliza.
Material realizat cu o bursă din programul „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial”, derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a celor două organizații.”
