Observatorul Prahovean publică un nou articol semnat de jurnalista Lydia Nesterenko, care s-a refugiat în Prahova timp de aproape trei luni, apoi a revenit acasă. Astăzi, Lydia scrie despre salvatorul Vitaly Chornukha , care a fost forțat să părăsească regiunea ocupată Kherson. Bărbatul lucrează la Departamentul de Stat de Pompieri și Salvare din Korosten și visează să se întoarcă acasă. Vitali Chornukha a spus că a decis să părăsească teritoriul ocupat pentru că a depus un jurământ de loialitate poporului ucrainean.
„Pe 24 februarie, când Rusia a invadat teritoriul Ucrainei, regiunea Herson a fost ocupată aproape în primele ore”, spune Vitali Chornukha. „Rușii ne-au amenințat că vom lucra pentru ei. Au spus că totul va fi bine pentru noi, doar ca in Rusia si Crimeea. Au spus ca vom munci pentru ca au venit aici de mult timp. Pentru totdeauna. Si nu vom avea de ales. Vom lucra pentru ei. Si in general au crezut ca îi așteptăm aici. Dar oamenii nu i-au aşteptat acolo. Şi am înţeles că nimeni nu va lucra sub ruşi. Am depus un jurământ de loialitate poporului Ucrainei. Şi am decis că trebuie să părăsim teritoriul ocupat”.
Citește și Corespondență de război din Ucraina. ”Suntem sub focul rachetelor de croazieră rusești”
Drumul din orașul său natal până în regiunea Jitomir a durat câteva zile și a fost dificil.
„Am plecat în martie”, spune Vitali Chornukha. „In timpul ostilitatilor. Era absolut imposibil să plecăm prin orașul Herson. Am plecat prin Zaporojie. Erau o mulțime de puncte de control rusești. Ocupanții de la punctele de control s-au comportat foarte grosolan. Mai ales cecenii si buriatii. La fiecare punct de control verificau daca purtam veste antiglont. Ne verificau vanataile de pe umeri sau daca avem tatuaje patriotice. Ne-au dezbracat pana la talie. Ne-au dat pantalonii jos pana la genunchi. De asemenea au întrebat dacă am slujit în armată. Cei care au servit, au trebuit să răspundă unde le era legitimația militară. Ne-au întrebat, de ce mergem pe teritoriul unde vor fi si ei mâine.”
Citește și Mărturia unei refugiate din Ucraina în Prahova care s-a întors acasă. Ocupanții ruși ucid civili nevinovați FOTO
Bărbatul și familia sa au parcurs peste 600 de kilometri și câteva zeci de blocaje rutiere.
„Călătoream cu soția și fiica mea mai mică”, spune Vitaly Chornukha. „Nu s-au atins de fete. Au atins doar băieții. Și au verificat cu siguranță actele. Mi-am ascuns cartea de identitate în pantofii fiicei mele. Am ascuns acest document ca sa nu se stie că lucram in serviciul public. Fiica mea purta acest certificat sub branț.”
Salvatorul a fost nevoit să isi ascundă și uniforma de lucrător de urgență.
„Pentru că au fost probleme”, spune Vitaliy Chornukha. „Cunosc băieții care plecau. Le-au găsit uniforma Serviciului de Urgență de Stat și i-au intors din drum. Eu personal am luat uniforma cu mine, dar când am aflat despre asta, am ascuns-o pe un camp de pe drum. Cand ne vom intoarce o vom recupera, pentru că ea semnifica visele noastre. Fiecare are un vis, iar noi avem două – să punem capăt războiului și să ne întoarcem acasă cât mai curând.”
In ultimele două săptămâni, peste o sută de migranți forțați din estul și sudul Ucrainei au venit în comunitatea Korosten, cei mai mulți dintre ei locuitori din Sloviansk, din regiunea Donețk. În total, de la începutul războiului, Korosten a primit peste 2.000 de oameni. Oamenilor li s-au asigurat locuințe temporare, hrană și asistență, dar toți au o singură dorință – să se întoarcă acasă.
FOTO
Versiunea în limba ucraineană a articolului
Одне бажання – повернутися додому
Рятувальник Віталій Чорнуха був вимушений виїхати з окупованої Херсонщини. Чоловік працює у Державній пожежно-рятувальній частині у Коростені та мріє повернутися додому.
Віталій Чорнуха розповів , що вирішив виїхати з окупованої території, бо давав присягу на вірність народу України.
„24 лютого, коли Росія вторглася на територію України, Херсонщина була окупована майже у перші години, – розповідає Віталій Чорнуха. – Росіяни погрожували, що будемо працювати на них. Казали, що у нас буде все добре, як у Росії та в Криму. Казали, що будемо працювати, бо вони сюди прийшли надовго. Назавжди. І у нас не буде вибору. Будемо працювати на них. І взагалі вони думали, що ми на них тут чекаємо. Але люди їх там не чекали. Наші хлопці також їх не чекали. І ми розуміли, що під росіянами ніхто працювати не буде. Ми давали присягу на вірність народу України. І прийняли таке рішення, що треба виїжджати з окупованої території”.
Дорога з рідного міста до Житомирщини зайняла декілька діб і була складною.
„Ми виїжджали ще у березні, – розповідає Віталій Чорнуха. – Тоді йшли бойові дії. Через місто Херсон зовсім не можна було виїхати. Виїжджали через Запоріжжя. Було дуже багато російських блокпостів. Окупанти на блокпостах вели себе дуже нечемно. Особливо чеченці і буряти. На кожному блокпості перевіряли, чи носили ми бронежилети. Перевіряли синці на плечах, патріотичні татуювання. Роздягали нас до пояса. Піднімали штани до колін. Також запитували, чи служили в армії. Хто служив, то повинен був відповісти, де військовий квиток. Запитували, чому виїжджаємо на територію, де вони будуть вже завтра”.
Чоловік проїхав разом зі своєю родиною більше 600 кілометрів та кілька десятків блокпостів.
„Я їхав з дружиною та молодшою донькою, – розповідає Віталій Чорнуха. – Дівчат не чіпали. Чіпали тільки хлопців. І обов’язково перевіряли документи. Посвідчення ДСНС провозив у доньки в кросівках. Треба було цей документ заховати і не показувати, що працюю у державній службі. Донька везла у себе під устілкою це посвідчення”.
Ховати рятувальнику довелося і форму надзвичайника.
„Бо були проблеми, – розповідає Віталій Чорнуха. – Я знаю хлопців, які виїжджали. У них знайшли форму ДСНС і повернули назад. Я особисто форму з собою брав, але коли почув про це, то по дорозі ми її заховали у посадці. Будемо їхати назад, то заберемо, бо є мрії. У всіх є одна мрія , а у нас дві – щоб закінчилася війна і скоріше повернутися додому”.
Тільки за останніх два тижні до Коростенської громади приїхали більше ста вимушених переселенців зі сходу та півдня України Переважно це жителі Слов’янська, що на Донеччині. Загалом с початку війни Коростень прийняв понад 2000 осіб. Людям надали тимчасове житло, забезпечили харчуванням та допомогою , проте у всіх одне бажання – повернутися додому.