fbpx

ConcCraciun Carmen Sylva2018-49.jpg

Pe Fabian l-am cunoscut în urmă cu 10 ani. Și mi-a rămas în suflet. Mi-a rămas înfipt ca un ghimpe în inimă, și deși l-am purtat peste tot cu mine, nu m-am dus să-l revăd... de milă, de neputința de a-l privi în ochi și a-mi găsi cuvintele, de teama că n-o să mai fie acolo...Azi, după un deceniu, am găsit puterea să-i bat la poartă...am în minte un număr - 153 și un nume - Dârvari, un sat parcă uitat de lume, din Valea Călugărească, Prahova...

Când l-am întâlnit prima dată, Fabian avea doar 4 ani și de la 2 – lupta cu un cancer, o tumoră la rinichi. La vremea la care copiii plimbă primele mașinuțe și învață să meargă, Fabian fusese deja operat și făcea citostatice ...și vorbea atât de mult despre spitale, ca și când ar fi fost – primele benzi desenate, în care el era personaj principal.

N-a avut niciodată o jucărie, dar a luptat cu o putere incredibilă. Lupta în liniște, fără ranchiună, fără supărare pe viață, pe oameni, pe Dumnezeu. Lupta...senin, cu puterea unui mic-mare-om resemnat și recunoscător pentru ce primise. Vorbea despre moarte, ca și când aș fi vorbit eu despre o ceașcă de cafea. ''Nu-ți e frică de moarte, Fabian?''- ''Deloc'', mi-a răspuns.

Publicitate - continuă să navighezi
Continuă să citești

M-am clătinat pe picioare, m-a provocat...tuturor ne e frică de moarte, cum să nu-i fie unui copil de 4 ani?! După câteva clipe în care am înțeles că nu-i frâng inima deja frântă, în care am priceput că Fabian avea mai multe explicații decât puteam eu duce, am continuat..."Nu-ți e frică de moarte pentru că...?!''''Pentru că Dumnezeu știe el ce face! Are un plan pentru fiecare dintre noi...''.

M-a pus în încurcătură, m-a destabilizat, în timp ce-mi oferea poate cea mai importantă lecție de viață (siguranța că deținem controlul e, în fond, o iluzie). Fabian a continuat, fără ca eu să mai aud...îi vedeam buzele miscându-se, dar nu mai pricepeam nimic din ce spunea. Și ca să nu mă fac de râs...i-am urmărit mimica. Am zărit la un moment dat o expresie care mi s-a părut a fi fost...furie. Așadar, o supărare avea el, totuși...''Fabian, pot să te ajut?!'' ''N-aveți cu ce''...(educația, respectul - au fost alte aspecte care m-au marcat).

Fabian: Mama mi-a spus că sunt mort. A luat banii și a fugit...

L-am luat în brațe, n-a fost reticent...Am oferit o clipă de mângâiere și am obținut o mare de lacrimi, dar și cea mai dulce îmbrățișare pe care o cunoscusem până atunci. Cancerul, operațiile, citostaticele, spitalele, lipsurile, medicamentele, stările de vomă, de rău, chinurile...niciuna nu l-a dărâmat pe Fabian și nici toate la un loc nu l-au îngenunchiat. Copilul de 4 ani, care te privea fix în ochi și îți vorbea dezinvolt despre moarte, avea propria dramă. Îi lipsea mama, dar nu, nu pentru că l-a părăsit când a aflat că e bolnav, nu pentru că a furat (de-a dreptul) toți banii bunicii din casă și a fugit în Spania cu un bărbat care nu era nici măcar tatăl lui, nu pentru că nu a fost lângă el în clipele cele mai grele, nici măcar pentru că îi lipseau mângâierile ei și sărutările de noapte bună, ci pentru că, inimioara lui mică de copil n-a înțeles – de ce l-a abandonat...''Nu m-a vrut, n-a vrut să mă aibă, mi-a spus că sunt mort...A luat banii și a fugit...''. Și eu care mă gândeam că auzisem tot ce era mai rău. Abia acum, din ochii lui Fabian, ploua. Ploua ca într-o zi de toamnă...''Se va întoarce, Fabian! Își va da seama ce a pierdut și se va întoarce, îți va spune cât de mult te iubește și că-i pare rău.'' Nu știu nici azi dacă am vrut doar să-l liniștesc sau chiar credeam ce scoteam pe gură. El n-a crezut oricum. Și a avut dreptate...  

Am plecat, promițându-i că mă voi întoarce, cât mai repede. ''Ce să-ți aduc, Fabian ?!Ce-ți dorești?'' – ''Sănătate, mi-a răspuns. Dacă am sănătate, le pot face pe toate!'' (Hai, că iar m-a pus la colț..și are doar 4 ani). Nu-i puteam duce sănătate. Și nu m-am mai întors, nici după o săptămână, nici după un an, nici după doi. Nu știu dacă l-am protejat pe el, sau pe mine. Nu știu dacă nu cumva mi-a fost teamă că n-am să-l mai găsesc și n-aș fi putut suporta. Era într-o stare atât de rea...

După 10 ani de întrebări cu mine și certuri cu propria-mi conștiință, după un deceniu de ''Oare (...)?!'' mi-am găsit puterea să vreau să știu. Am pornit spre Dârvari, cu inima strânsă, cu picioarele tremurând și cu un nod în gât...N-am mai găsit numărul 153. Dar m-am oprit în fața aceleeași căsuțe pe care mi-o aminteam...pe partea stângă, mică, dărăpănată, ca și când ar fi fost parasită...Era la fel. Și în adâncul inimii, speram să găsesc ''totul'' la fel.

A ieșit ''bunica''. Cea care l-a crescut pe Fabian, cea căreia el i-a spus ''mami'', cea care a devenit, din nou, mamă, peste noapte, cea care, deși pensionată pe caz de boală, s-a angajat ...să-i poată plăti lui Fabian citostaticele și tratmentele si RMN-urile, și drumurile până în Capitală, la ''Grigore Alexandrescu'' (n.r.spital) și hrana și medicamentele pentru imunitate, acea bunică, care merită propria-i poveste. După o clipă, lângă ea, a apărut Fabian, un adolescent de aproape 14 ani...Așadar, reușise!

Cum privești în ochi doi medici care-ți spun că ai metastaze și nicio șansă... Fabian: ''Mami putea să facă infarct.''

Incredibil, m-a recunoscut. Amândoi m-au recunoscut și ne-am reluat povestea din punctul în care rămăsese. În casă e la fel de frig, ca afară...Toți stăm cu hainele groase pe noi. Dar nu simțim gerul. Ei vorbesc, eu ascult...și înțeleg că fiecare secundă a fost o luptă câștigată pentru Fabian și bunica ''mami''. Au trecut prin multe, dar au fost împreună, ei și bunicul. Au depășit neajunsuri, răutăți ale oamenilor, umilințe, au făcut compromisuri...

Mama lui biologică s-a întors între timp, dar tot n-a rămas. Nu și-a cerut iertare, nu i-a spus că-i pare rău și că-l iubește. Tot nu-l vrea. ''Mi-a spus, la fel, că pentru ea - sunt mort''. S-a recăsătorit. Și s-a mutat la câțiva kilometri de el, în Ploiești. (''Și-a făcut o casă, după soare'', povestește bunica, iar eu privesc locuința...care stă să cadă.) ''Mică'' femeie, nici nu știe cât a pierdut, îmi spun în gând!!!

În toți acești ani, Fabian a primit două diagnostice de metastaze (de la medici de la Spitalul de Pediatrie Ploiești, spune bunica), dar nu s-au prăbușit. Medicii s-au înșelat, iar copilul e bine. Urmele nenorocitului de "nefroblastom stâng" se mai văd încă...în cicatricile urâte rămase în urma tăieturii imense pe burtă și în cele ale sufletului. Dar Fabian a crescut. E mai bogat cu 10 ani și cu experiență pentru 10 vieți. Se duce anual, la control în București, la fel cum ne ducem noi la medicul de familie pentru o rețetă de analgezice... Dar are planuri! Merge la școală, învață bine, și vine, în vară, la liceu la Ploiești. Nu se mai face medic, așa cum își dorea când era mic: ''să-i ajut pe alții, cum și alții m-au ajutat pe mine.'' Fabian vrea acum să devină avocat, să împartă dreptatea pentru cei care nu vor fi acasă...,cum nici el n-a fost, când s-a împărțit data trecută...

Dar așa, plecat, tot pe drumuri de când a pus primii pași, Fabian a învins! A învins chimioterapia, lipsa părului, stările de vomă și durerile cumplite, temerile, lumea, sistemul, a învins cancerul! ''Ce-ți dorești, Fabian?! Ce să-ți aduc?'' – ''Sănătate...!",îmi spune, la plecare. Nu pot să-i duc sănătate, dar știu că, de-acum, mă voi întoarce, voi fi aproape de el și-l voi ajuta cât și cum voi putea. Îi sunt datoare...Pentru că am promis și nu am respectat, pentru că am lipsit ..când i-a fost mai greu, pentru că, atunci când era doar un copil, cu multe probleme mari apăsând pe umerii lui mici, m-a învățat să supraviețuiesc. Are dreptate, Fabian: ''Dumnezeu, știe El ce face!''

ConcCraciun Carmen Sylva2018-49.jpg

ConcCraciun Carmen Sylva2018-72.jpg

ConcCraciun Carmen Sylva2018-23.jpg

ConcCraciun Carmen Sylva2018-65.jpg

fabian.jpg

Contactează Redacția Observatorulph.ro pe WhatsApp la: 0726.221.596 - doar text, foto și video.

Comentează cu profilul tău de Facebook


banner sos deces ultim 300 copyright.jpg
harold.jpg
970.jpg