Pe 24 februarie, ziua în care Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispozitii.
Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea). Obiceiul are o tradiţie milenară şi marchează începutul primăverii, renaşterea naturii, a dragostei, a apropierii.
Tânăr chipeş şi năvalnic, Dragobetele este peţitorul păsărilor care, la sfârşit de februarie, încep să îşi caute perechea şi să îşi cânte iubirea. În unele legende, Dragobetele era fiul Babei Dochia, în alte tradiţii apuse, din vremea dacilor, tânărul era un zeu al dragostei.
Pe vremuri, susţin specialiştii în Etnografie, această sărbătoare nu era prezentă în toate regiunile ţării. Potrivit atestarilor, ea era cunoscută în zona de sud a României şi este una dintre sărbătorile ce prevesteşte începutul primăverii.
Românii numeau sărbătoarea Dragobetelui şi "Logodna păsărilor", deoarece în această zi păsările se împerecheau şi îşi făceau cuib. În lumea satelor, această presupusă logodnă a păsărilor a fost adoptată simbolic de către oameni. Se credea ca păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere până la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil şi în lumea oamenilor, notează profesorul Ion Ghinoiu în lucrara “Sărbătorile la români”.
Se adună flori de primăvară
Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat “zânul dragostei”, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor.
A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce “se logodesc” în această zi. În dimineaţa zilei de 24 februarie, pe vremea bunicilor, tinerii ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se strîngeau în braţe. Fetele adunau flori de primăvară pe care le foloseau pentru descântecele de dragoste. Viorelele şi tămâioarele erau păstrate până la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apă curgătoare. Exista credinţa că cele care nu făceau acest lucru, rămâneau nelogodite.
Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele sărută fetele!". Din zăpada netopită până la Dragobete, fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii. Dragobetele trebuia ţinut cu orice preţ: dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma.
Sărut în văzul tuturor
În Mehedinţi, spun specialiştii în folclor, exista obiceiul numit “zburătorit”, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor.
“Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă”, spun specialiştii în Etnografie şi Folclor de la Muzeul Dunării de Jos din Călăraşi.
În zona Ardealului, de exemplu, Dragobetelui îi corespunde sărbătoarea Popelnicului. Tinerele merg să culeagă planta omonimă, cu ale cărei frunze îşi spală părul. Popelnicul se culege după un ritual prestabilit: fetele merg pe ascuns, nespălate şi nemâncate, încă de la sfârşitul nopţii. Ele lasă ca ofrandă pâine şi ouă sau pâine cu sare şi culeg planta. Tinerii fac hore în câmp şi, dacă vremea este frumoasă, merg să culeagă ghiocei.
Începe noul an agricol şi iese ursul din bârlog
În vechile calendare, explică etnologul Doina Işfanoni, cercetător ştiinţific la Muzeul satului din Capitală, luna februarie era considerată ultima de iarnă, iar ziua de 24, numită şi „cap de primăvară”, marca începutul anului agricol şi ieşirea ursului din bârlog. Prin câteva obiceiuri se anunţa sfârşitul iernii şi reînnoirea timpului. La 24 februarie se sărbătoreşte şi Dragobetele, considerat sărbătoarea iubirii, o tradiţie cu rădăcini în istoria tracilor.
Această zi şi-a păstrat simbolistica şi în zilele noastre, devenind sărbătoarea românească a dragostei. Începând cu 24 februarie, până după „zilele babelor”, asistăm la practicarea mai multor ritualuri. „Sărbătoarea este puternic legată de pragul trecerii dintr-un anotimp în celălalt. Prin obiceiurile şi practicile caracteristice acestei zile, Dragobetele atrage în special tinerii.
În credinţa populară, Dragobetele este feciorul Babei Dochia. El reprezintă un element pozitiv în relaţia cu negativul simbolizat de Dochia. Ea reprezintă timpul care a îmbătrânit şi trebuie să moară. Este, de asemenea, şi un element aflat în neconcordanţă cu vremurile noi, cu timpul cel tânăr ce aşteaptă să renască. În literatura de specialitate, Dragobetele este comparat cu Eros sau Cupidon, fiind un simbol al iubirii în Panteonul românesc. Este vesel, iubitor şi reprezintă energia, vitalitatea şi tinereţea”, explică Doina Işfănoni.
Cine aude pupăza va fi harnic
În credinţa populară, pentru 24 februarie, s-au înrădăcinat o serie de superstiţii care sunt păstrate cu sfinţenie.
De Dragobete nu se lucrează pentru că e rău de pocituri şi lovituri. Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt numeroasee. Astfel, în popor se spunea că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.
• Dacă plouă în ziua de Dragobete, primăvara va fi lungă şi frumoasă;
• Cine va auzi pupăza în ziua de Dragobete, va fi harnic tot anul;
• În această zi, de Dragobete, nu se coase, nu se spală, nu se merge la câmp, în schimb se face curaţenie pentru ca zilele ce vor urma sa aibă spor în toate;
• Dacă până la Dragobete nu a fost brumă, atunci nici nu va mai fi curând.
sursa: adevarul.ro