Știam că va fi sărbătoare a doua zi, însă când am ajuns la poalele mânăstirii am rămas înmărmurit văzând ce ciopor de oameni se strânsese acolo. Până și gazdele noastre au rămas mirate, mărturisindu-ne că nu mai văzusera de mult timp, ațâția mireni, veniți la Ciolanu, în zi de hram.
Urmare de AICI
Am zărit acolo localnici purtându-se în ținută populară ori doar cu ie sau cameșă traditională, fapt ce mi-a bucurat si mai mult sufletul. Spre mirarea mea, slujba nu s-a ținut în biserică, ci undeva afară, pe o culme aflată în mijlocul domeniului mânăstiresc, în umbra unui stejar bătrân. Privind această imagine, mi-au venit în minte, de-a valma, frânturi de istorie străveche. Vremuri demult apuse, în care oamenii simpli, se adunau laolaltă la umbra unul arbore secular și își tineau slujbele creștinești, acolo, în vatra satului, unde bisericile nu se ctitoriseră încă ori pe locul unde ele fuseseră sălbatic urgisite de cei păgâni.
Nimic mai pur în această imagine vie, nimic mai normal în inima unei comunități de oameni simpli, de la țară, adunați împreună de credința lor ancestrală în Dumnezeu. Nu știu cât am poposit în acest loc atemporal, remarcând încă un lucru deosebit. În biserică sau în afara ei, în locurile de unde se putea lua câte o punguță din hârtie, umplută cu anafură, lumea nu se îmbulzea iar nimeni din biserică nu te întreba de unde ai cumpărat lumânările pe care le aprinzi? Cu toții vorbeau în șoaptă, de teamă parcă să nu tulbure liniștea rugăciunii ori pe părinții ce țineau slujba.
Citește continuarea pe www.vacanta-ta.ro.
Cum ți se pare subiectul?
