Cei care au folosit de-a lungul timpului programul Google Translate, care traduce cuvinte şi expresii, trebuie să fi observat îmbunătăţirile remarcabile din ultima perioadă. În primul rând, cuvintele sunt traduse mai detaliat, oferind şi sensuri folosite cel mult tangenţial. Spre exemplu, cuvântul „cutie” din română are nu mai puţin de zece înţelesuri în limba engleză. Cea mai mare îmbunătăţire însă este în cazul expresiilor, unde este nevoie nu numai de cunoaşterea exactă a cuvintelor, dar şi de utilizarea acestora într-un anumit context şi, de asemenea, programul trebuie să ţină cont de regulile gramaticale. Pe scurt, expresia trebuie să aibă sens atunci când este tradusă, lucru pe care numai o raţiune complexă este capabilă să ofere.
Până acum, se credea că introducerea cât mai multor parametri în sistem va da un rezultat mai precis, dar s-a observat că această abordare este imposibil de pus în practică, din cauza materialului imens; şi de asemenea, nu oferă garanţia că va avea rezultate mulţumitoare.
În schimb, o inteligenţă flexibilă automată se bazează pe o reţea neuronală artificială, unde „sinapsele” au rolul principal. S-a observat că o astfel de reţea oferă capacitatea adaptativă de a se configura/reconfigura conform datelor şi informaţiilor asimilate. Abordarea a devenit astfel una evoluţionistă, decât una creaţionistă.
Proiectul Google Brain, iniţiat acum cinci ani de zile, şi-a propus să folosească principiul de „reţele neuronale”, un principiu similar cu cel care stă la baza inteligenţei umane. Caracteristica principală este capacitatea de a asimila şi a învăţa din greşeli, la fel ca modul în care învaţă copiii.
Flexibilitatea aceasta, aproape umană, este o idee care a circulat de la începuturile erei informatice din anii `40, dar era văzută ca o idee demnă de literatură science-fiction sau una care aluneca în zona misticii. Până recent, nu exista nici posibilitatea acestei idei de a fi pusă în practică din cauza tehnologiei rudimentare.
Acum, posibilităţile sunt nenumărate, extinzându-se şi la alte programe Google, precum Google Maps. Astăzi, acest program este capabil să facă doar lucruri simple şi explicite: să conducă pe cineva din punctul A în punctul B, oferind câteva informaţii cu privire la trafic sau la distanţa care trebuie parcursă. Aplicând noul tip de inteligenţă artificială, programul poate îndeplini funcţii mai complexe. Spre exemplu, situaţia în care cineva doreşte să meargă la aeroport, dar pe drum să se oprească la un magazin pentru a lua un cadou soţiei. Programul nu numai că va configura traseul în aşa fel încât să se oprească lângă un magazin, dar va cunoaşte trend-urile şi eventual şi preferinţele soţiei dacă soţul va face acest drum de mai multe ori. Va deveni, într-un sens, mai flexibil şi mai uman şi va învăţa din experienţele din trecut.
Sursa: New York Times