Dacă eşti om de afaceri ia un loc comod şi pregăteşte-te să-ţi fie scurtcircuitaţi neuronii cu o poveste care îţi va face părul măciucă. Şi, bineînţeles, te va face să exclami: “băăă, le las baltă de afaceri în România şi emigrez în Congo”! Povestea noastră începe abrupt de simplu cu un import, apoi continuă cu nişte controale ale Vămii, se transformă într-o odisee pe vreo trei-patru ani cu dosare penale finalizate cu NUP şi controale la sediu de firmă şi ajunge în tribunal unde… povestea continuă.
Antidumping pentru China…
Artsani Ploieşti este unul dintre liderii pieţei de bricolaj din Prahova. Ca să-şi menţină poziţia, managementul este într-o continuă căutare de furnizori care să satisfacă pretenţiile clienţilor referitoare la raportul calitate/preţ. După acest principiu, în anul 2011, în contextul unui război economic UE – China referitor la produsul “fibră de sticlă”, Artsani caută şi găseşte un furnizor în Republica Malaezia de la care cumpără trei containere. Iată pe foarte scurt contextul în care sunt făcute importurile.
În anul 2011, UE constată că importurile din Republica Chineză se fac la preţuri atât de mici încât dau peste cap orice efort al concurenţei europene de a ţine pasul şi bagă faliment pe bandă rulantă producătorii din ţările membre. Este sesizat OLAF, organismul european care se ocupă, printre altele, de investigarea posibilelor fraude sau atentate la siguranţa economică a Uniunii. Inspectorii OLAF constată că este mai mult decât posibil ca statul Chinez să încurajeze producătorii proprii să aplice o politică de dumping în scopul monopolizării pieţei europene. Ca urmare a acestui rezultat, pentru a proteja producătorii europeni, OLAF propune şi este aprobată de toate ţările membre UE o taxă antidumping, în valoare de 62, 9 % din valoarea în vamă a marfurilor (fibră de sticlă, în cazul de faţă) importate din China. Până aici totul este corect, normal, firesc, obligatoriu chiar. Până aici, adică până la Vama şi Fiscul românesc.
extins la Malaezia…
Ei bine, în contextul descris mai sus, în lunile mai şi august 2011, Artsani face trei importuri de fibră de sticlă cu provenienţa Malaezia. Precauţi, dat fiind contextul investigaţiilor OLAF, inspectori ai Biroului Vamal Constanţa solicită importatorului Artsani constituirea unei garanţii reprezentând contravaloarea taxei antidumping în valoare de 62,9% din valoarea fiecărui import. Exista suspiciunea că producătorii chinezi ar fi recurs la un tertip pentru a fenta UE. Mai precis, ar fi înregistrat firme ca producători în Malaezia – ţară care nu era supusă sancţiunilor antidumping – şi de acolo ar fi exportat în UE fibra de sticla produsă, de fapt, în China. Pentru a afla exact de la sursă cum au stat lucrurile, pasăm alegătura domnului George Ţapu, managing partner la Artsani: “Sincer, nu ne-a convenit deloc solicitarea Vămii. Noi ştiam că importurile sunt ok, deoarece înainte de a le efectua solicitasem informaţii despre partenerul malaezian şi, din documentele pe care ni le-a trimis, reieşea clar ca este producător local. Totuşi, dat fiind contextul generat de investigaţiile şi recomandările OLAF, am considerat că este o dovadă de bună credinţă din partea noastră să depunem contravaloarea taxei antidumping în contul Vămii, aşa cum ne-a fost solicitat de inspectorii vamali. În concluzie, am achitat prin ordine de plată sumele care ne-au fost solicitate. Vă rog să observaţi că am efectuat toate aceste plăţi în anul 2011, imediat după ce am fost înştiinţaţi de lucrătorii vamali”.
aplicat în România…
Ei bine dragii moşului, dacă vă gândiţi că acest articol este despre faptul că Vama şi Fiscul au executat ilegal sau nefiresc aceste sume constituite ca garanţie, sunteţi naivi. Înseamnă clar că nu cunoaşteţi cam cât de parşivă este birocraţia fiscală românească şi nu ştiţi cât de ciudat rezonează cu ea unele instanţe. Fără a mai intra în detalii, acte, cifre, legi, ancheta OLAF ajunge prin 2013 la concluzia oficială că şi importurilor de fibră de sticlă din Malaezia li se va aplica taxa antidumping. Ca să vă daţi seama de ingeniozitatea comercianţilor chinezi, aceşti înfiinţaseră pe hârtie atât de multe firme “de producţie” în Malaezia încât, investigatorii europeni au ajuns la concluzia că exporturile din această ţară către Europa depăşeau de câteva ori capacităţile de producţie ale ţării. În trecere este de menţionat faptul că cele trei containere importate de Artsani nu apar în niciun document oficial ca având o provenienţă incertă sau chineză. Pasăm iar legătura lui George Ţapu: “Toată nebunia a început în momentul în care oficialii europeni au dispus achitarea taxei antidumping şi pentru fibra de sticlă din Malaezia. Noi eram liniştiţi la momentul respectiv dat fiind faptul că achitasem taxa chiar la momentul efectuării importului. Am foarte surprinşi să aflăm că suntem cercetaţi penal şi membri ai conducerii, şi firma, pe motiv că nu am investigat mai atent dacă partenerul malaezian e sau nu producător malaezian. Trecând peste această aberaţie – cum puteam noi să investigăm situaţia altfel decât solicitând firmei malaeziene documente oficiale care să dovedească faptul că este producător? – acesta a fost începutul unui adevărat coşmar. Am aflat că Artsani este subiect de cercetare penală de la una dintre băncile cu care lucrăm care, la rândul ei, aflase acest lucru dintr-o menţiune de la Registrul Comerţului. Vă daţi seama ce impact negativ ar fi putut avea acest lucru asupra imaginii şi credibilităţii firmei dacă partenerii noştri de afaceri ar fi luat în serios această anchetare? Mă rog, am trecut prin momente cu adevărat de neînţeles: plătisem taxele cu bani cash, nu cu vreun bun sau alte gajuri. Într-un final, anchetarea noastră s-a încheiat cu neînceperea urmăririi penale, anchetatorii fiind de bună credinţă şi înţelegând exact situaţia, respectiv procurorul de caz arătând că nu am avut intenţia de a frauda statul pentru ca nu puteam detecta falsul documentelor malaeziene. Acestea erau identice cu cele oficiale şi, mai mult, buna noastră credinţă a fost dovedită prin achitarea la momentul fiecărui import a taxelor impuse de către autorităţile vamale”.
= aberaţie birocratică românească +…
Dacă v-au impresionat cât de puţin cele relatate până aici, e bine să ştiţi că sunteţi uşor impresionabili. Pentru Artsani adevărata luptă cu aberaţiile sistemului fiscal românesc abia începea. În luna iulie 2013, reprezentanţii Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti (nu Constanţa – n.n.) au efectuat un nou control ulterior. În urma lui au emis “decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 181/08.07.2013”. Trecând peste faptul că nu a fost respectată procedura prevăzută de lege pentru astfel de situaţii – un mizilic fiind omisiunea inspectorilor de a notifica societatea cu privire la rezultatele controlului – în urma acestui control firma Artsani este somată să plătească “obligaţii suplimentare” reprezentând “dobânzi şi penalităţi de întârziere” pentru, vă rugăm să reţineţi, contravaloarea taxelor şi impozitelor la importurile din 2011. Adică la banii ăia care reprezentau contravaloarea tuturor taxelor şi impozitelor aferente pe care îi virase prin OP-uri, în 2011, la câteva zile după efectuarea importurilor, în contul indicat de Biroul Vamal Constanţa.
proces românesc+…
“La primirea somaţiei am rămas pur şi simplu interzişi toţi cei din staff-ul companiei. Societatea noastră a achitat drepturi vamale însemnând taxa antidumping încă din anul 2011. În tot acest interval de timp sumele depuse de noi, s-au aflat la dispoziţia autorităţilor vamale, deci ale statului. Cum adică să plătim în 2013 penalităţi de întârziere şi dobânzi pentru nişte taxe pe care noi le plătisem în anul 2011, respectând întocmai indicaţiile lucrătorilor statului. În mod aberant, spunem noi, ni se cere să plătim aceste dobânzi şi penalităţi la nişte bani care n-au mai fost în conturile firmei noastre.” – ne spune uşor iritat George Ţapu. „Am crezut că e o greşeală. Am luat legătura cu cei de la Vamă şi aveam să constatăm că nu, nu e deloc o greşeală. Între timp, ANAF începuse procedura de punere sub sechestru asigurator asupra conturilor şi bunurilor firmei. A fost momentul în care ne-am decis să reacţionăm. Dacă am putut înţelege şi digera cu greu principiul că, deşi suntem nevinovaţi, trebuie să plătim o taxă antidumping semnificativă ca valoare, pentru a proteja interesele statului român, nu putem să ne lăsăm călcaţi în picioare de funcţionari ai aceluiaşi stat”. Ce credeţi că a făcut Artsani? Normal, ca orice contribuabil de bună credinţă, s-a dus la tribunal pentru a contesta nu plata taxei antidumping, nu procedurile greşite ale organelor de control, ci, reţineţi, plata unor dobânzi, penalităţi şi accesorii la nişte bani care nu mai aparţineau companiei încă din anul 2011!
sentinţă românească + …
Ei bine, stimaţi investitori români, entuziaşti creatori cinstiţi de locuri de muncă, colegii dumneavoastră de la Artsani au ajuns la dreapta judecată în templul numit atât de prozaic Tribunalul Prahova, Secţia a II a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal. Acolo, cu speranţă în suflet, au aşteptat dreptatea. Adică să nu plătească nişte dobânzi şi penalităţi de întârziere la nişte bani care erau în contul statului. Ei au adus argumente, reprezentanţii statului au adus contra-argumente. Judecătorul a stat, le-a ascultat pe toate, a deliberat şi a decis: statul are dreptate, privatul trebuie să plătească!
Privatul a rămas mască: “vă spun că este absolut incredibil ce ni se întâmplă. În ultimă instanţă, mă repet, nici măcar nu mai e vorba de bani, e vorba de un principiu. Cum adică să plătesc dobânzi şi penalităţi de întârziere la nişte taxe pe care le-am plătit la timp, conform reglementărilor în vigoare, la ordinul şi sub îndrumarea funcţionarilor statului? Pentru asta suntem dispuşi să ne judecăm inclusiv în instanţele internaţionale” ne spune managing partner-ul Artsani. Noi rămânem pe recepţie şi promitem să relatăm şi de la viitoarele confruntări.
Eee, stimaţi oameni de afaceri, acum, după ce aţi aflat această superbă poveste, nu-i aşa că vi se pare mult mai prietenoasă şi încurajatoare legislaţia economico-fiscală a statului Congo? Şi când mă gândesc la faptul că la începutul textului probabil unii dintre voi se gândeau că exagerez.
