Nu înțelege de ce societatea îl respinge și îl consideră inadaptat. Tot ce vrea este să își găsească un scop în viață. Ceva care să îl ajute să își consume fizic, dar și mental, energia. Știe bine ce înseamnă depresia încă de la o vârstă fragedă. În jur de 9 ani avea când tatăl l-a părăsit din cauza unei boli despre care Andrei, copil fiind, nu știa nimic. A rămas cu o mamă care, de 14 ani, se luptă pentru ca băiatul ei să fie bine, să fie acceptat de o societate total nepregătită să facă asta. Este povestea unui tânăr ploieștean, diagnosticat cu sindrom Asperger. O tulburare de spectru autist care, pentru Andrei, înseamnă izolare, frustrare și suferință.

Viața ploieșteanul nu a fost nicicând ușoară

La 9 ani era mai matur decât alți copii și avea și cu o capacitate de învățare neobișnuită. Îi era dificil să își facă prieteni, mai ales că toți cei din jur îl considerau…diferit. Mama a fost cea care l-a dus pe Andrei la un medic psihiatru. Atunci i s-a pus diagnosticul sindrom Asperger. O tulburare de spectru autist, fără afectare intelectuală sau de limbaj, însă. Singura dificultate pe care, copil fiind, Andrei o avea, era la capitolul relaționare.

Citește și: De mai bine de 20 de ani e alături de mamele care nasc la Maternitatea Ploiești. Moașa Silvia Moise: „ Cel mai greu e când copile de 13, 14 ani, în timpul travaliului, strigă după mama”

„Era foarte rezervat. Simțea imediat respingerea, înțelegea bullyingul și intra în carapacea lui. Plângea și nu înțelegea ce i se întâmplă. Dacă, însă, cineva se purta frumos cu el, era cel mai deschis copil. La fel e și acum. Are o abilitate peste medie de a percepe anumite semnale venite din partea oamenilor. Se uită la chipuri și asta îl ajută să vadă dacă plictisește, dacă enervează sau, din contră, dacă este plăcut”, povestește mama lui Andrei, Elena Anton.

 Sindromul Asperger a însemnat, pentru Andrei, și fuga tatălui de responsabilitate. A fost părăsit la 9 ani

„S-a speriat și a plecat. Nu a vrut să se lege la cap. Singură am luptat. Doar pe mine mă are. Sunt pensionată pe caz de boală. Teama mea cea mai mare este că va rămâne singur și nu se va putea întreține dacă eu nu o să mai fiu”, mai spune mama tânărului.

Andrei a făcut liceul și o postliceală. Cu toate acestea, nimeni nu vrea să îl angajeze, din cauza bolii

Andrei a absolvit 12 clase la Liceul Tehnologic „Toma Socolescu”. După liceu a făcut și o școală postliceală cu specializarea operator calculatoare. Tot ce vrea ploieșteanul acum este să muncească. Să iasă din casă, să își țină mintea ocupată, să facă mișcare, nu să „stea ca într-o colivie, lucru care îl face anxios și confuz”, mai povestește mama acestuia.

Sunt luni întregi de când merge la interviuri în Ploiești. Are nevoie să se simtă util

La 23 de ani, lui Andrei, însă, nu i se dă nicio șansă. Sunt luni întregi de când merge cu CV-ul în mână la interviuri, prin Ploiești. „Chiar ieri a fost la un supermarket care căuta lucrători comerciali. Lui îi face bine mișcarea, e chiar o recomandare făcută de medici. Când au aflat de boala lui, l-au respins. Și așa i s-a întâmplat peste tot. Se sperie angajatorii, deși ei nu înțeleg că acest sindrom nu afectează capacitatea de muncă. Doar relaționarea, dar și aici, dacă omul știe cum să îi vorbească, Andrei comunică, este un om care se poate concentra, are capacitatea de a lucra independent și este matur”, mărturisește cu tristețe, Elena Anton.

Femeia îmi spune că a lucrat o viață operator transport la o rafinărie din Ploiești. A fost nevoită să se pensioneze pe caz de boală, în momentul în care a avut nevoie de proteză aortică. Primește o pensie de 1125 lei, iar Andrei, la 23 de ani, ar trebui să se descurce cu 325 de lei, cât este pensia lui de handicap.

Pentru ploieșteancă e greu să își vadă unicul copil că suferă. Normele sociale superficiale scad mult șansele ca un tânăr cu o astfel de tulburare să se poată integra. I se retează din start orice șansă. Mulți nu înțeleg că sunt destui oameni cu tulburări de spectru autist care pot fi funcționali în societate. Trebuie doar ca societatea să îi vrea. Iar Andrei nu se ascunde. Știe că face parte din rândul persoanelor neurodiverse și nu vrea să își țină ferit diagnosticul. Vrea doar să fie integrat și acceptat așa cum este.