Deschidem seria dedicată celor mai rușinoase căi de acces în Ploiești, uitate de administrația care la fiecare rundă de alegeri locale își amintește să promită că le va reabilita.
Astăzi, vorbim despre Mihai Bravu, în teorie o șosea, în realitate un vestigiu istoric, mărturie a bombardamentelor din al doilea război mondial. Este bine să nu ne uităm istoria, dar pentru asta există muzee, nu căi de utilitate publică.
Intrarea în Ploiești dinspre Centura de Est se face și prin Mihai Bravu. Dintotdeauna a fost o zonă industrială. Este drept că fusese cândva înfloritoare din punct de vedere economic, iar acum, deși mai sunt societăți de calibru care activează în această arie, totul arată a degradare, a nepăsare.
Rămâne o zonă destul de intens circulată, una de tranzit, pe care nu ai cum să o traversezi fără emoții. Cei care fac asta frecvent s-au obișnuit cu capcanele de pe carosabil și stau cuminți în coloană, fără să se încumete să depășească.
Principala problemă – fostele linii de tramvai ale traseului 104
Linia 104, Uztel – Armoniei reconvertită ca traseu de autobuz în 2003, așadar în urmă cu aproape 20 de ani, a lăsat în urmă calea de rulare a tramvaiului. Rareori administrația locală s-a mai învrednicit să strângă bucăți de șine sau tablele care ieșeau din această linie. Partea de beton a continuat să se macine, să formeze pe alocuri cratere și praf.
În bătaie de joc, din când în când, mai apar câțiva muncitori care astupă câte o groapă. Lucrări de mântuială, măcinate în foarte scurt timp, ”încadrate perfect” în peisajul dezolant.
Despre mizeria de pe marginea drumului, despre vegetația pe care doar sezonul rece o mai ”toaletează” nu are sens să mai amintim.
În mod normal, fără a ține cont de faptul că toți cei care au candidat la primărie au promis că vor face ca șoseaua Mihai Bravu să intre în reabilitare, am fi solicitat un punct de vedere în baza legii 544. Ar fi venit și răspunsul, nu de alta dar am mai primit aceleași baliverne… ceva de genul ”avem în vedere…, o să facem…, etc.), dar, după 30 de ani de promisiuni și așteptări, considerăm că este și păcat să mai solicităm vreun funcționar, să piardă prețiosul său timp pentru a ne mai duce cu vorba. Jurnalistic vorbind, un astfel de material se face cu solicitarea unor puncte de vedere. Dar cum asta nu presupune obligația de a fi idiot, de ce ai merge pe un drum care timp de 30 de ani nu a dus nicăieri?
Punctăm aspectul la capitolul ”promisiuni fără finalitate” și așteptăm ca administrația publică locală ploieșteană să ne surprindă plăcut măcar de această dată. Până atunci, mai strângem un ban de amortizoare, de arcuri, de articulații… și urări de bine.
În cazul în care nu ați mai trecut de ceva vreme prin zonă, vă dorim vizionare plăcută la primul episod dedicat jalnicelor căi de acces în Ploiești, c promisiunea că următorul va fi dedicat mizerabilei zone de la km 6, din nordul orașului: