Suntem mulți cei care dorim, pe parcursul liceului, să facem voluntariat. Să fim sinceri, la bază stă dorința fiecăruia de a avea, la sfârșitul liceului, un „dosar beton”. Cu ideea asta în cap am început și eu…
„În școala generală ți-am cerut să încerci să identifici și să spui ce nu-ți place. Acum, la liceu, ai trei ani să vezi ce-ți place din punct de vedere profesional”, mi-a spus mama la începutul liceului.
Deci am trei ani de zile să mă decid în ceea ce privește ce vreau să mă fac „când o să fiu mare”.
Având în vedere că mama este implicată și promovează Armata Salvării Ploiești, organizație ce ajută oamenii care au un nivel de trai scăzut, m-am gândit că ar fi timpul să încep și eu să lucrez ca voluntar acolo. Să văd cum e…
Așa că prima dată am mers să văd cam ce ar fi de făcut. Nu am fost în viața mea voluntar, nici nu știam exact ce presupune asta. Aici, la Armata Salvării, e clar: copii de clasele I-IV, after school, teme, etc. Nu a părut prea complicat, așa că…
Prima zi, primul contact
Lunea trecută, după școală, m-am dus direct la centrul organizației pentru a ajuta la after school.
N-oi ști eu prea multe, dar să ajut copii de clasa a IV-a la operații cu fracții sunt în stare. Pe lângă asta, am avut parte toată viața de „experiența dură” a fraților mai mici, deci încă vreo 15 copii n-ar trebui să fie chiar atât de greu de controlat, cred…
Pentru unii, a lucra cu atâția copii poate părea dificil, dar mie, personal, mi se pare chiar distractiv.
Da, mi se pare, cel puțin pentru început, puțin dificil să te înțelegi cu ei uneori. Iar atunci când aud „Doamna, mă puteți ajuta cu exercițiul ăsta?”, mă simt de-a dreptul ciudat. Oare chiar arăt a „doamnă”?
Trec repede însă momentele astea și, de fapt, ajung la concluzia că mie chiar îmi place 😊.
Eu îi ajut să înțeleagă materii, ei mă ajută să înțeleg viața
O fetiță pe care o ajutam la teme a menționat, la un moment dat, cum toată familia ei doarme într-o singură cameră. Ce m-a mirat cel mai tare a fost modul în care a spus-o; cu un zâmbet pe buze.
M-a făcut să mă gândesc la fițele pe care le aveam la vârsta ei și la cât de diferit am crescut. Eu mereu mi-am dorit propria cameră, iar acum, după ce am auzit-o pe fetiță, m-am gândit că poate n-am fost destul de recunoscătoare când am primit-o.
În ciuda condițiilor în care majoritatea dintre ei trăiesc, copiii de acolo sunt foarte darnici și mereu se oferă să împrumute lucruri altora.
Nu i-am văzut cerând mai mult decât li s-a oferit, iar unii sunt chiar atenți și implicați la fiecare lecție și activitate la care participă. Subliniez „unii”, deoarece nu o dată au fost lecțiile întrerupte din cauza unor dispute neînsemnate între copii.
Dar, eu eram mai rău la vârsta lor, așa că nu am dreptul să mă plâng…
Știu că este presupus că eu ar trebui să fiu cea care îi învață pe copii lucruri noi și care îi ajută, dar cred că, în cele din urmă, voi ajunge să învăț eu mai multe de la ei decât ei de la mine.
