Când spui Ploiești te gândești la orașul lui Caragiale, dramaturgul mucalit, care a lăsat românilor marea și greaua moștenire a unor scrieri inimitabile. I se spunea „Moș Virgulă”, pentru că era obsedat de topică, de punctuație și acuratețea exprimării. Se trezea noaptea din somn, măcinat de ideea că o frază nu e perfectă…
Pe seama marelui dramaturg circulă adevăruri, dar și mituri. Toată viața, Caragiale a fost nemulțumit de faptul că nu a putut trăi din scris, așa cum ar fi vrut. A stat mereu cu chirie, deși, de la mătușa sa, Mumuloaia, a primit, la începutul anilor 1900, o impresionantă avere: 3 milioane de galbeni.
Deși premiant, nu a terminat niciodată liceul.
A fost acuzat de plagiat, atunci când a lansat „Năpasta”, dar a câștigat procesul datorită avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. A fost coleg de redacție cu Eminescu și Slavici. Discuțiile între cei trei erau mai mereu „cu scântei” din cauza divergențelor de opinie.
Darnic din fire, el organiza mese copioase, la care invita multă lume și doar el plătea. Îi plăcea să se distreze și să îi facă și pe alții să se simtă bine în preajma lui. „Citea” omul cu o lentilă atât de bine lustruită, încât îi pătrundea direct în suflet.
„Una din marile lui slăbiciuni, spunea Ioan Slavici, era să se uite la cei ce îi trec prin față, ori stau în preajma vederii lui, să scruteze mutre, să prindă gesturi și atitudini. Îmi dădea din când în când cu cotul, îmi trăgea cu ochiul, îmi șoptea „Ai văzut?”. Atât era destul pentru ca să ne înțelegem. Măi! Mai zicea câteodată. Natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit. Unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare-n felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi și să faci haz de ei”.
Avea și fixații pe care unii le consideră legende. Se spune că, în călătoria de nuntă, pamfletarul arunca în fiecare zi cămașa cu care fusese îmbrăcat. Totul pentru ca proaspăta lui soție, Ecaterina, să nu fie nevoită să spele.
Alte dăți, se urca în tren și pleca să își bea cafeaua…la Paris.
Meloman înrăit, Caragiale și-a dat o palmă când a audiat prima dată Beethoven. Mai exact, se povestește că asculta Simfonia a V-a.
Caragiale se purta prin târg îmbrăcat numai în costum. Era, din punct de vedere vestimentar, un impecabil moftangiu. Purta joben și își ungea mustățile cu unsori franțuzești.
Un fapt neobișnuit din destinul lui Caragiale face referire la moartea acestuia. A fost îngropat în cavoul familiei, la Berlin. Tache Ionescu a insistat ca acesta să fie deshumat și adus în țară. Sicriul a fost urcat într-un tren, actele însoțitoare ale transportului mortuar s-au pierdut, motiv pentru care vagonul a rămas vreo două săptămâni prin Austria. După care, sicriul cu trupul lui Caragiale a fost dat dispărut. S-a aflat că fusese abandonat într-o gară, unde a stat câteva zile. Într-un final, a ajuns la București, locul unde I.L. Caragiale își doarme somnul de veci, la cimitirul Bellu.
Când a părăsit România pentru a se stabili la Berlin, dramaturgul scria așa: Nu mai pot trăi aici. E prea grea duhoarea. M-am exilat și atâta tot. Aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și n-am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul, viții demne de compătimit”.
