- Publicitate -

Lydia Nesterenko, o jurnalistă din Ucraina care s-a refugiat în Prahova, vorbește despre ororile războiului: ”Diminețile mele încep cu mesajul: Este toata lumea în viață?”- EXCLUSIV

Observatorul Prahovean publică un interviu cu Lydia Nesterenko, jurnalistă în Korosten un orășel de lângă Kyev, considerat pitoresc înainte de război. După invadarea Ucrainei de către soldații ruși, Lydia Nesterenko s-a refugiat în România, iar acum locuiește într-o clădire din Băicoi, pusă la dispoziție de compania Novatik.

Reporter: Cât timp ai lucrat în presă înainte de invazia rușilor?

Lydia Nesterenk: Soarta a făcut ca, acum 21 de ani, să-mi încep cariera la o televiziune locală, companie care acum se numește Korostenmedia. Pentru mine, a fi jurnalist înseamnă o muncă pentru o viață, o muncă ce îți permite să întâlnești oameni intersanți, să afli informații utile și totodată să îți permită să înveți tot timpul câte ceva nou. Pe 24 februarie a apărut în activitatea mea profesională o nouă experiență – și anume aceea de a lucra în condiții de război. Am lucrat doar o săptămână în timpul războiului: filmări, sirene, fugă în adăpost, înregistrări, sirene și din nou în adăpost. Am fost atât de speriată, niciodată nu am fost atât de speriată.

Ai avut semnale cu privire la începerea războiului înainte de invazia rușilor? Cum ai aflat de începerea războiului?

Războiul m-a prins acasă, în timp ce mă pregăteam să merg la studiourile de televiziune ca de obicei. În orașul nostru nu se auziseră încă explozii, dar bombardarea marilor orașe din Ucraina începuse. Cum m-am simțit? Am refuzat pur și simplu să cred că un astfel de act teribil poate fi adevărat. Începerea războiului cu Rusia ne-a surprins pe toți. Nici unul dintre noi nu a crezut că “frații” noștri ruși și-ar putea ataca  vecinul pașnic Ucraina. Câteva zile mai târziu, în regiunea noastră Polissya au apărut primele explozii.

Câte zile ai rămas în Ucraina după începerea conflictului armat? Când ai fugit din calea războiului?

Am părăsit orașul împreună cu familia  mea, însă nu te poți ascunde de zgomotul oribil al războiului. Îmi este teamă în primul rând pentru copiii mei. Fiul meu este adult, însă nu-mi doresc să îi mai văd frica în ochi niciodată, neînțelegând ce se întâmplă, încercând să-l calmez, în timp ce în interiorul meu simțeam panica, iar în mintea mea se derulau multe întrebări la care nici acum nu am un răspuns. Însă ce m-a șocat cel mai tare a fost momentul când fiul meu m-a întrebat: “Mamă, eu nu voi mai avea un viitor acum?”

Ce s-a întâmplat în orașul în care ai locuit și muncit pana ai plecat în România? Au fost bombardamente?

Am petrecut în Ucraina o săptămână foarte încordată. Sirenele răsunau peste tot, în continuu: la muncă, la masă, în timp ce dormeam. Au dispărut noțiunile de zile, zile ale săptămânii, week-end-uri și am început să număr doar zilele de război: 1, 2, 3 … așteptând vești în care voiam să aud despre încetarea focului și sfârșitul războiului.

În orașul nostru a început o altă viață: înființarea sistemelor de alarmă sonore în toate cartierele, construirea de puncte de control la ieșirile din oraș. Oamenii s-au unit și au început să se ajute unii pe alții, să ofere adăpost rudelor, prietenilor și celor aflați în nevoie, au început să-și împartă mâncarea, bunurile și să pregătească mâncare pentru soldați. Am devenit cu toții o mare familie ucraineană.

Când te-a hotărât să pleci? Ce lucruri ai reușit sa iei cu tine? Povestește-ne experiența drumului până la graniță.

Decizia de a părăsi Ucraina am luat-o rapid, după ce orașul nostru Korosten a fost din nou bombardat și au apărut deja primele victime. Am plecat împreună cu familia unui prieten care avea cunoștințe în România. Ne-am adunat repede, am luat doar câteva lucruri pentru că nu știam ce drum ne așteaptă. Viața mea și a fiului meu au încăput în doua rucsacuri. În acel moment, tot ceea ce mai conta era să rămânem în viață. La graniță am ajuns cu mașina, ascultând fiecare zgomot, bărbații noștri încercând  să ne ducă cât mai repede într-un loc sigur.

Drumul a fost periculos, uneori se auzeau împușcături în depărtare, dar până la urmă am respirat ușurați. Așteptam cu nerăbdare să trecem granița dintre Ucraina și România, însă a fost atât de dureros să ne luam la revedere de la familia noastră. Soțul și fratele meu au rămas acasă, expuși în fața gloanțelor.

Cel mai rău lucru este că nu știi când te poți întoarce în Ucraina, în orașul tău natal și daca vei mai putea să-i îmbrățișezi vreodată pe cei mai importanți oameni din lume. Războiul a sfâșiat multe familii, aducând atâtea lacrimi și durere, teamă și incertitudine. Orașul nostru este încă bombardat periodic. Eu sunt in permanență legătura cu familia mea de acolo. Diminețile mele încep cu mesajul: ”Este toata lumea în viață?

Cum ai fost primită în România?

Ospitalitatea României a fost palpabilă încă de la primii pași. Atenția și cuvintele amabile ale prietenilor străini ne-au încurajat în aceasta perioada dificilă. La vama totul era clar, pus la punct, așa încât oamenii să nu aștepte mult. Toate formalitățile și problemele au fost rezolvate rapid, inclusiv masa și cazarea. Am fost duși la Siret. Îmi amintesc de șoferul care ne-a dus în tabăra de refugiați. Zâmbea constant, încercând să comunice cu noi, în ciuda barierei lingvistice, chiar ne-a arătat o fotografie cu familia lui. Era atât de multă compasiune, căldura și dorință de a ajuta în ochii lui. În astfel de momente vezi că lumea nu este lipsită de oameni buni.

Cum ai ajuns în Prahova? Unde locuiești acum?

Astăzi locuim în Băicoi. Am fost primiți cu căldura de compania Novatik – partenerii de afaceri ai prietenilor mei. Ne-au asigurat cazarea, hrana și articolele de necesitate, dar si asistența în căutarea unui loc de muncă. Iar aceștia sunt oameni buni și simpli, cu inimi deschise și suflete sincere, ce sunt gata să împartă cu noi tot ce au.

În toate cele trei săptămâni în România am întâlnit mulți oameni minunați. Vreau să transmit mulțumiri special restaurantului Cristal, care a organizat o petrecere pentru aniversarea de 18 ani a fiului meu. Din nefericire, și-a serbat majoratul nu acasă cu familia și prietenii, dar într-o țara străină. Cu toate astea, prietenii noștri români au făcut totul pentru ca aceasta să fie o zi de neuitat și a fost cu adevărat specială. Noii noștri prieteni s-au ocupat de tot: o masă festivă, cadouri și un tort cu lumânări. Mă impresionează de asemenea și sinceritatea noilor noștri vecini, care într-o dimineață ne-au adus la ușă un sac de cartofi. Mulțumim și familiei care ne-a adus diverse delicatese și tuturor celor care îi susțin pe ucraineni.

Ce îți dorești?

Singura mea dorință azi, ca de fapt a celor mai mulți ucraineni, este ca războiul să se încheie și să ne întoarcem acasă. Sunt sigură că binele va învinge răul.

Ce mesaj le transmiți românilor care citesc acest interviu?

Din nefericire, eu și familia mea suntem nevoiți să trăim o nouă experiență ce ne-a schimbat viziunea asupra vieții. Apreciază timpul pe care îl ai, prețuieste-i pe cei dragi, folosește toate oportunitățile pe care viața ti le-a oferit, pentru că toate acestea pot dispărea într-o clipă.

Galerie FOTO

Versiunea în limba ucraineană a interviului:

Я, Лідія Нестеренко, журналістка з маленького мальовничого містечка Коростень, яке знаходиться під Києвом. Візитівкою нашого міста є багата історія, яка відображена в пам’ятниках і скульптурах.

Волею долі, 21 рік тому розпочала свій трудовий шлях на місцевому телебаченні, нині це підприємство “Коростеньмедіа”. Для мене журналістика – це робота життя, яка дарує багато цікавих знайомств, корисної інформації,ти не втомлюєшся постійно вчитися та дізнаватися про щось нове. 24 лютого у моїй професійній діяльності з’явився новий досвід – це робота в умовах війни. Лише один тиждень пропрацювала у військовий час: зйомка, сирена, підвал, запис і знову сирена, підвал . Мені так страшно, ще ніколи не було.
Війна застала мене вдома, коли збиралася, як завжди, на студію телебачення. В нашому місті ще не було чути вибухів, проте розпочалося бомбардування великих міст України. Що я тоді відчувала? Просто відмовлялася вірити у цей страшний факт.
Початок війни з Росією для нас був несподіванкою, тому що жоден українець не вірив, що “братський” народ здійснить напад на мирного українського сусіда.
Через декілька днів наш Поліський край теж відчув перші вибухи.

Я з родиною виїхала за місто, але від жахливих звуків ніде не сховаєшся. Особливо дуже страшно за дітей. У мене син вже дорослий, проте більше ніколи не хочу бачити цих переляканих очей, не розуміючи, що відбувається і як ти намагаєшся його заспокоїти, а у самої внутрішня паніка та безліч питань, на які я досі не можу знайти відповіді. Та найбільше, що мене вразило, коли син запитав: “Мамо, тепер у мене не буде майбутнього?”
Ми пробули на Україні тривожний тиждень. Усюди постійно лунали сирени. Вони змішалися з роботою, їжею, сном. Зникли числа, будні, вихідні, тільки рахувалися дні війни: 1-й, 2-й, 3-й……і очікування на новини, в яких хотілось почути про припинення вогню та закінчення війни.
В нашому місті розпочалося інше життя: налаштування звукових систем оповіщення в мікрорайонах, будування блокпостів на виїздах з міста. Люди почали згуртовуватися та допомагати одне одному, надавати прихисток близьким, родичам, друзям, тим хто цього потребує, ділитися продуктами харчування, речами, готувати їжу військовим. Ми стали єдиною українською родиною.

Рішення про виїзд з України прийняла раптово, після чергового обстрілу Коростеня , де вже були перші загиблі. Виїжджала з родиною подружки, у якої знайомі в Румунії. Збиралися швидко, брали мінімум речей, адже не знали, яка дорога чекає на нас. Моє життя та життя мого сина вмістилося у двох рюкзаках. На той момент важливим було лише залишитися живими. До кордону діставалися машинами, наші чоловіки намагалися швидше вивезти у безпечне місце, прислухалися до кожного звуку. Дорога була небезпечною, іноді, десь далеко чули постріли, проте все обійшлося. З нетерпінням перетнули межу між Україною та Румунією, але так боляче було прощатися з рідними людьми: чоловіком та братом, які залишалися на лінії вогню. Найстрашніше те, що ти не знаєш, коли повернешся до України, до рідного міста, і чи зможеш ще обійняти найдорожчих в світі людей. Війна розірвала багато родин, принесла стільки сліз і болю, страху та невизначеності. Наше місто і досі періодично обстрілюють. Зі своїми рідними постійно на зв’язку. Мій ранок починається із повідомлень: чи всі живі ?
Гостинність Румунії була відчутна з перших кроків. Увага та добре слово закордонних друзів підбадьорювало тебе у цей нелегкий час. На кордоні все чітко відпрацьовано, щоб люди довго не чекали. Швидко вирішували усі питання, у тому числі організація харчування і ночівлі. Нас привезли в м.Серет. Мені запам’ятався водій, який віз українську групу до табору біженців. Він постійно посміхався, намагався з нами спілкуватися, попри мовний бар’єр, навіть показав фото своєї родини. В його очах було стільки співчуття, тепла та бажання допомогти. В такі хвилини переконуєшся, що світ не без добрих людей.
Сьогодні ми живемо в м. Бейкой. Нас гостинно прийняли бізнес партнери моїх знайомих компанії Novatiк. Вони надали житло, забезпечують харчуванням та необхідними речами, також допомагають у пошуку роботи. А ще це прості, добрі люди з відкритим серцем та щирою душею, які готові поділитися з тобою усім, що мають.
Загалом за три тижні свого перебування в Румунії познайомилася ще з багатьма чудовими людьми. Окремо хочу подякувати ресторану Cristal, який влаштував для мого сина свято з нагоди відзначення 18-ти річчя. Так співпало, що таку важливу дату він зустрічав не вдома з рідними та друзями, а в чужій країні. Проте румунські друзі зробили все, аби це був незабутній день, і він справді був особливим. Наші нові знайомі потурбувалися про все : святковий стіл, подарунки та торт зі свічками. А ще вражена щирістю наших сусідів , які одного ранку принесли мішок картоплі під наші двері, дякую родині , що завітала та привезла різних смаколиків та багатьом , хто підтримує українців.
Єдине моє бажання на сьогодні, як і багатьох українців, щоб війна закінчилася і повернутися додому. Я впевнена, що добро переможе зло.
На жаль, у мене і моєї родини з’явився новий досвід, який змусив змінити погляди на життя. Цінуйте час, що у вас є, цінуйте близьких і друзів, які поруч, користуйтесь усіма можливостями, яке подарувало вам життя, тому що все це в один момент може зникнути.

Ai informații care ar putea deveni o știre? Contactează-ne la: 0785 075 112, pe WhatsApp sau Signal.

Urmărește știrile Observatorul Prahovean și pe Google News!

Sondaj

Ce măsuri ar trebui luate împotriva urșilor care ajung în localități?

- Publicitate -

Articole asemănătoare

Descinderi la domiciliul unor traficanți de substanțe interzise. Persoanele suspectate au fost reținute

Polițiștii Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate Ploiești, împreună cu procurorii din cadrul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploiești, au efectuat, pe 27 iulie, 12...

50 de sancțiuni contravenționale au fost aplicate de către polițiștii prahoveni într-o singură zi

Polițiștii din cadrul Serviciului Rutier Prahova au acționat, pe 26 iulie, pe Drumurile Naționale din județ pentru prevenirea și combaterea principalelor cauze generatoare de...
- Publicitate -

Video Observatorul Prahovean

- Publicitate -

Ultimele știri

Aeroportul Băneasa se redeschide pentru cursele de linie

Aeroportul Aurel Vlaicu - Băneasa va fi redeschis cu ocazia aniversării a 110 ani de la inaugurare, la aproape un an după finalizarea lucrărilor...

Descinderi la domiciliul unor traficanți de substanțe interzise. Persoanele suspectate au fost reținute

Polițiștii Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate Ploiești, împreună cu procurorii din cadrul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploiești, au efectuat, pe 27 iulie, 12...

50 de sancțiuni contravenționale au fost aplicate de către polițiștii prahoveni într-o singură zi

Polițiștii din cadrul Serviciului Rutier Prahova au acționat, pe 26 iulie, pe Drumurile Naționale din județ pentru prevenirea și combaterea principalelor cauze generatoare de...

Șoferii de TIR care parchează la intrare în Ploiești, în zona Podul Înalt, amendați de Poliție

Zeci de ploieșteni ne-au semnalat, în ultima perioadă, că nu au vizibilitate pentru a întoarce către oraș din zona Selgros din cauza TIR-urilor parcate...

Tobogane mânjite cu fecale, într-un parc de joacă din Ploiești

Tobogane dintr-un parc de joacă al Ploieștiului, mânjite cu fecale. O întâmplare petrecută astăzi și care a oripilat opinia publică. Imaginile dezgustătoare au fost...
- Publicitate -
- Publicitate -
- Publicitate -

Parteneri

- Publicitate -