Ce mai e nou prin târgul Ploieştilor?! Scrisoare pentru Nenea Iancu în vreme de pandemie

În scrierile vremii se spunea despre multe târguri domnești de prin ţară, ca şi despre urbea care l-a adoptat vremelnic pe Nenea Iancu, că erau orãşele cochete şi simandicoase către centru şi mai mizere dinspre “tivul fustei”, adicã mai catre margini, pe unde se rãsfirau, printre uliţe desfundate, mahalalele “calicilor”.

Ȋn centru, se manifesta o viaţã bulevardierã presãrata ici-colo cu mici birturi ori ceva cârciumi mai rãsãrite cu terasã şi marchizã sau bãcãnii burghezite. Oferta ȋmbietoare consta ȋn masticã, bere la ţap şi mititei fripţi pe jar, covrigi cu mac ori mãsline aduse ȋn butoaie, pe corãbiile ce urcau de la Salonic pânã in portul Brãilei.

Ȋn bãcãnii se vindea sãpunul la kilogram, babicul la felie iar halvaua, şerbetul, dulceaţa de trandafiri şi rahatul turcesc erau aduse din levant şi se aflau la mare cãutare. Copitele cailor ȋnhãmaţi la trãsuri pretenţioase rãsunau precum castanietele pe bazaltul lucios al strãzilor iar birjãritul era printre cele mai rãspandite ȋndeletniciri ale vremii.

Şi chiar dacã mare parte dintre ele ȋşi faceau “menajul” la lighean cu apa imbiatã cu busuioc şi incalzitã pe plita godinului, doamnele vremii ȋşi afişau de fiecare datã rochiile imaculate şi dantelate, sub formele voluptoase, accentuate de corsete schingiuitoare iar domnii ȋşi faceau remarcate ceasurile de buzunar legate ȋn lãnţic de argint. Bãrbile lor impunatoare, favoriţii şi mustaţile unse cu briantinã şi cearã, şi le purtau precum un blazon şi nu mai pridideau ridicându-şi pãlãriile ȋn saluturi simandicoase, ori de câte ori ȋntâlneau cunoscuţi.

Ascultau cu toţii ȋncântaţi, pe ȋnserat, fanfara garnizoanei, hotãrâtã de fiecare datã sã zboare ţiglele de pe chioşcul ȋn care ȋşi trâmbiţau pompos polcile ȋn timp ce doamnele alungau graţios cu mãnuşile lor albe de dantelã, (scrobite şi ȋndreptate cu fierul de cãlcat umplut cu tãciuni ȋncinşi) bondarii şi gãrgãriţele care le dadeau târcoale, ademenite de parfumul de levãnţicã, ambrã de damasc ori mosc dulce.

Departe, ȋn mahalale, primavara târziu, ȋnca mirosea a hornuri necoşãrite, a pãcurã ȋncinsã, a ceaun pecinginit ori a ţambre de gard putred şi se auzeau ȋn depãrtare cum latrã câinii a pagubã. Ȋn fundal, aproape de soarele galben care apunea discret, se auzea un lãutar tânguindu-se printre dinţi-i galbeni şi rari, cocoşat de-un acordeon cu burduful zdrenţuit: ”Inel, inel de auuur…!”

“Dragã Nene Iancule,

Aflã despre noi cã nu suntem bine iar cu sãnãtatea stãm foarte prost. Ȋncã dinainte sã pleci dumneata, ne-ai lãsat zicere cum cã “simţi enorm şi vezi monstruos”! Parol, cã bine potrivişi vorba asta, Nene! Ei bine, aflã cã de când ai plecat pe meleaguri strãine, vãzurãm şi simţirãm şi noi cã orânduirile n-au mers prea acãtãrii. Am trecut prin douã rãzbeluri mari şi-am stat apoi peste o jumãtate de veac sub jugul adepţilor lui Engels. Sã ştii cã nici vremile de-acum nu sunt deloc bune, ba tot rele.

Aflã dumneata Nene, cã damele umblã acum la bulivar ȋmbrãcate doar ȋn desuuri de nylon negru şi neglije-uri lãbãrţate iar bãrbaţii ȋşi poartã, pânã şi iarna, pantalonii scurţi, precum colonialiştii; da’ nu-i poartã orişicum ci tot peste niscai cioareci de nylon…iar ȋn loc de cãmaşã şi veston, poartã altminteri maiouri strâmte. Pesemne revine moda victorianã?! Orologii nu mai existã acum decât pe nişte instrumente diabolice cãrora le zic inglezit “smartphone” iar trãsurile au fost ȋnlocuite cu niscai maşinãrii gargantuelice care consumã petrol cât un vapor şi lasã in urma lor o pucioasã neagrã, otrvitoare.

Ȋn mahalale, la fiecare poartã, ȋn locul şaretelor, troneazã acum maşinãriile de care-ţi zisei, cu un soi de placuţe venetice lipite pe ele. Ele stau garate, sub covoare persiene, ȋntinse la uscat pe gardurile din oţel-inox.

Ȋn schimb, ȋn centrul urbei, clãdirile vechi (locuite de foşti slujbaşi, acum vârstnici, deveniţi intre timp cu toţii, şpiţeri nevorbiţi) au logii şubrede care dau sã pice peste trotuarele goale. Bãcãniile, cârciumile şi bistrourile boeme de pe aleile de promenadã, au fost ȋnlocuite cu nişte locante odioase ȋn care oamenii intrã parcã hipnotizaţi. Acestea stau rânduite la mezaninul clãdirilor, una lângã alta, precum scrumbiile de Mai, ȋn butoi. Au denumiri stranii, cum ar fi: Farmacie, Casã de Pariuri, Bancã, Pãcãnele, Shaormerie, Amanet, Partid, Farmacie, Farmacie…

Aflã cu mâhnire cã s-au ȋnchis şi teatrele, Nene Iancule. Piesele dumitale nu mai sunt puse ȋn scenã iar actorii mor de foame. A apãrut acum o nouã breaslã de saltimbanci de-şi zic “vedete”; cum sa-ţi spui eu; unii care-s nici prea-prea, nici foarte-foarte; carevasazicã, nu sunt nici prea actori, nici foarte cântareţi dar nici paiaţe si care nu se sfiesc sã se scãlâmbãie dizgraţios ȋn fiecare zi, unii la alţii, dintr-o cutie stranie de-i zice televizor. Noi, neavând ce face, ne uitãm ca stafiile la acele cutii, de dimineaţa pânã seara, pentru cã, am uitat sã-ţi spun; Nene, nu mai avem voie nici sã ieşim din case…Cã nu-i de şagã nici cu vardiştii care stau de veghe si care s-au ȋnrãit precum cocoşii ipistatului din mahalaua Gãgenilor. Pãi pe lângã ãstia, alde jupân Dumitrache chiristigiul, cãpitanul gãrzii civice era mieluşel, zãu !

Ȋn concluziune, aflã Nene, cã fanfarele nu mai cânta deloc, nici mãcar la funeralii ! Chioşcurile lor au devenit taulete publice, pardon, mã-nţelegi, adicãtelea pentru toţi coate-goale iar lãutarii…lãutarii cu ceva etate carele mai rãzbiserã, au amuţit vecinic şi ei Nene, rãpusi de molima asta ce umblã-acuma şi-i mai rea ca oftica, de-i zice Covid…

Mi-e dor de tine, Nene Iancule !”

Ai imagini sau informaţii care ar putea deveni o ştire? Trimite-ne un mesaj la numărul 0785 075 112 pe WhatsApp sau Signal

Lasă comentariul tău. Click AICI

Comentariul tău
Numele tău