Jurnalul unei ploieștence ”prizonieră” în Kenya din cauza pandemiei. ”Aici nu se plânge nimeni de restricții” FOTO

1

Doi ploieșteni, Mihaela Istrate și Andrei Anghel, plecați în Kenya, nu au mai putut reveni acasă din cauza pandemiei de covid. Mihaela a povestit pentru observatorulph.ro experiența prin care trece.

Când am ajuns în Kenya, în luna decembrie a anului trecut, Covid-ul nici măcar în Wuhan nu-și scosese căpșorul din vizuină. La sfârșitul lui 2019, se înregistra primul caz de coronavirus în China.

Pe 26 februarie, întâiul caz de Covid-19 era semnalat în România. I-au urmat zeci, sute, mii. În tot acest timp, cei de acasă ne spuneau să stăm liniștiți, căci virusul nu se lipește de țările calde, nu-i plac temperaturile ridicate.

Aici mă văd obligată să fac o paranteză și să te introduc în lumea din această parte a Africii, mai exact din Nairobi, capitala Kenyei. Mulți mi-au spus că percep Kenya ca pe o țară aridă, cu temperaturi de foc, cu oameni ai locului îmbrăcați în piei de animale, târând după ei sulițe, fiind pregătiți oricând de atac.

Îți propun să lași la o parte Kenya din documentare și Teleenciclopedia și să îți imaginezi un oraș de circa 5 milioane de locuitori, un loc atins de modernitatea vremurilor, cu clădiri impunătoare, veritabil centru de afaceri pentru antreprenori și corporații din întreaga lume.

În același timp, din loc în loc, în acest oraș imens, cu tente moderne, imaginează-ți cel mai mare slum urban din întreaga Africă (slum-ul Kibera), locuit de 1 milion de suflete care supraviețuiesc cu cel mult un dolar pe zi. Nairobi este o zonă a contrastelor, în care trăiesc cei care se descurcă de pe o zi pe alta și cei care duc vieți împlinitoare și, cum ar veni, au destul și un pic peste.

Probabil că va veni o vreme când voi radiografia mai în amănunt lumea de aici. Acum, să te lămuresc cum stă treaba cu temperaturile, care numai de foc nu sunt.

Capitala Nairobi este situată la aproximativ 2000 m altitudine, iar temperaturile cele mai mari de aici nu depășesc 27 grade (asta în martie, cea mai călduroasă lună de vară).

Diminețile sunt răcoroase, iar cele 13 – 14 grade pe care ți le arată aplicația de monitorizare a vremii, te obligă să mai arunci o haină pe tine. Însă, cu cât te apropii mai mult de oceanul Indian, altfel stau treburile. În zona orașului Mombasa, de exemplu, vara pot fi și 40 de grade, destul de greu de suportat din cauza umezelii.

Până la urmă, s-a adeverit că domnului Covid îi place Kenya, în speță Nairobi și, pe 12 martie, Ministerul Sănătății a confirmat primul caz de coronavirus. Acum când privesc înapoi, îmi dau seama cât de repede Guvernul Kenian a intervenit în încercarea de a încetini răspândirea virusului.

Făcând o comparație cu România, m-am convins care este lumea a treia. Nu, nu e Kenya. Punctual, iată ce măsuri au fost luate aici – și nu doar că au fost luate, însă populația le respectă, nu se plânge nimeni că este forțat să poarte mască de protecție sau că i se ia temperatura la intrarea în magazine:

  • La doar 3 zile de la semnalarea primului caz de coronavirus, adică pe 15 martie, președintele Uhuru Kenyata anunța suspendarea cursurilor din școli;
  • În aceeași perioadă, a început producerea locală a măștilor și gelurilor dezinfectante antibacteriene. La rugămintea președintelui, toate fabricile de alcool din țară au început să producă sanitizer. Acesta a fost oferit (fie gratuit, fie la un cost minim) organizațiilor guvernamentale, firmelor de stat, populației din zonele defavorizate. Scopul producției locale de gel dezinfectant a fost și acela de a avea un preț mic, pentru a fi accesibil tuturo. Nu s-a pus nici măcar o zi problema că nu există măști, spirt sau sanitizer. Până și comerciații care-și vând la colț de stradă marfa pe ziare, au un bidon de gel antibacterian pentru clienți, ca să se dezinfecteze. Nu mai vorbim de mască, aici toată lumea o poartă. Iar cine nu are mască, are fie vizieră, fie o eșarfă la gură. Să fie oare din cauza amenzilor, sau pentru că oamenii au înțeles că este bine să se protejeze și să aibă grijă și de cei din jur?
  • La nici o săptămână de la apariția primelor cazuri, s-au introdus reguli noi pentru transportul în comun, dar și pentru cel cu autoturismul propiu. Așadar, a început distanțarea fizică. Fizică, nu socială, că cea din urmă e din plin aici. Într-un Matatu (așa se numesc microbuzele lor) care are 14 locuri, sunt acceptate doar 8 persoane; cele de 25 de locuri acceptă doar 15 călători, iar cele de 30 + trebuie să fie pline doar în proporție de 60%. Obligatoriu, toate persoanele care urcă se dezinfectează de la butelcuța cu sanitizer a șoferului. Obligatoriu, acestea poartă mască.

Și în Uber sau în mașina personală se impune distanțarea fizică: nu au voie mai mult de 3 persoane/autoturism. Cât privește deplasarea cu boda-boda (taxi – motocicletă), se impune și aici purtarea măștii de protecție. Culmea, casca nu e obligatorie, dar masca da. Am lăsat o fotografie mai jos, ca să vezi cum stă treaba.

  • La două săptămâni de la apariția primului caz, pe 25 martie, s-au sistat zborurile locale și internaționale. Granițele s-au închis, nu s-a mai intrat, nu s-a mai ieșit. Măsura încă este valabilă. Abia pe 7 iulie aflăm dacă se menține sau nu această restricție. Au rămas funcționale doar zborurile cargo și cele de evacuare de la diverse ambasade.
  • Până acum două săptămâni, barurile și restaurantele au fost închise, fiind permisă doar livrarea la domiciliu. Acum, mare parte din ele s-au redeschis, cu măsurile de rigoare: distanțare, mască – vizieră, program de funcționare redus, etc.
  • Toate locașurile de cult (biserici, moschei, temple, etc.) au fost închise.
  • Din martie până pe 7 iunie, nimeni nu avea voie să circule în intervalul 19:00 – 06:00. Cei care lucrau până târziu, erau sfătuiți să rămână la serviciu, iar patronul să le asigure un loc unde să doarmă. Din 7 iunie, această restricție s-a mai îndulcit puțin, intervalul fiind micșorat. Astfel, deplasările de orice tip sunt interzise între 21:00 și 04:00.
  • În luna aprilie a fost introdusă restricția de deplasare între orașe astfel că nu se intră, nu se iese din Nairobi.
  • La ora când scriu aceste rânduri, potrivit postului local Citizen TV, singurul pe care-l urmăresc, în întreaga Kenie sunt 5384 cazuri de persoane infectate cu noul coronavirus, 1857 de persoane care s-au vindecat, 132 de decese înregistrate. Asta la o populație de peste 53 de milioane de locuitori.

În Nairobi și Mombasa sunt înregistrate cele mai multe cazuri. Deși, măsurile și restricțiile au fost impuse din timp, iar mare parte a populației le respectă, iată că virusul tot și-a făcut de cap. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost granițele închise, dacă nu s-ar fi impus purtarea măștii și nu ar fi fost limitate anumite activități. E clar, s-ar fi instalat haosul generat de miile de îmbolnăviri zilnice. Din fericire, nu a fost și nu este așa.

Foarte des sunt întrebată cum este aici, în vremea Covidului. Chiar dacă există destul de multe tensiuni, pentru că nici kenienii nu sunt foarte mulțumiți de cei care-i conduc, repet ce am spus mai sus: oamenii respectă ceea ce li se spune.

Există măști accesibile tuturor. În bani românești prețul măștilor chirurgicale (apropo, sunt produse în Kenya) e undeva între 0,50 – 1 leu. Apoi mai sunt cele textile care, în funcție de materialul din care sunt făcute pot ajunge și la 500 șilingi, adică 5 dolari americani (cele din bumbac organic, în mai multe straturi).

Încă din luna martie, la intrarea în supermarketuri ți se ia temperatura, ți se oferă sanitizer, mănuși de unică folosință și un cărucior/coș proaspăt dezinfectat în fața ta.

S-au limitat tranzacțiile cash, iar mulți aleg să plătească prin serviciul M-pesa. Și vânzătorul de flori și legume de la colț acceptă plata prin M-pesa.

Prin tot orașul sunt amplasate, din loc în loc, recipiente cu apă și chiuvete improvizate plus săpun pentru ca trecătorii să se spele pe mâini. Nici nu mă miră că sunt ultra folosite. De-a lungul timpului, oamenii de aici au fost greu încercați de tot felul de maladii. Probabil că frica de boală merge mână-n mână cu impunerea măsurilor de protecție, ceea ce îi face să le respecte cu strictețe.

Nu cred să-i fi auzit pe localnicii cu care am mai ținut legătura vorbind despre oculta mondială și despre cum ne omoară Bill Gates, 5G-ul și altele de acest fel. Kenienii, ca de altfel mulți locuitori ai Africii, speră în descoperirea unui vaccin împotriva virusului. La fel speră și în posibilitatea de avea acces la alte vaccinuri pe care, alte persoane (din țări dezvoltate) le refuză cu vehemență.

De asemenea, aici se pune foarte mult accentul și pe latura religioasă, și cel mult îi vei auzi pe localnici nu emițând speculații, ci spunând, mereu cu smerenie și zâmbete pe chip: ”Cum o vrea Dzeu! Să ne rugăm să fie bine.” La ei, speranța, credința, toleranța, respectul se întrepătrund.

Până la revenirea în România, mă bucur să fiu o muzungu* integrată într-o lume care nu are niciun fel de corespondent european, o lume a contrastelor, atipică, dar pe care am învățat să o privesc cu simpatie.

Prefer să fiu ”prizonieră” într-un oraș african, unde autoritățile locale au impus la timp măsurile corecte, decât ”prizonieră” în propria țară, definită nu doar de incompetență, ci și de ignoranța omului egoist.

*muzungu = străin, alb

Galerie FOTO (sursa: arhiva personală Mihaela Istrate)

*Contactează Redacția Observatorulph.ro pe WhatsApp la: 0726.221.596

1 COMENTARIU

  1. Cum sa se planga cineva? Doar nu sunt romani pe acolo. Suntem o tara de fitosi si de putori. Din pacate daca o sa ajungem precum Italia o sa se planga lumea ca de ce nu avem locuri in spitale. Pai din cauza celor care fac astazi ceea ce fac si noi nu facem nimic impotriva lor. Nu ii demascam si nu le facem plangere la politie si pe de alta parte pentru ca politia nu face nimic intrucat CCR lupta impotriva poporului roman

Publică aici opinia ta

Comentariul tău
Numele tău