fbpx

1.JPG

Într-o țară în care multă vreme motto-ul a fost „meseria e brățară de aur“, am ajuns să ne uităm lung după un atelier de tâmplărie, pielărie, cizmărie etc. Deși vedem că-i pierdem pe zi ce trece, în loc de respect, ultimii meșteșugari sunt tratați cu dispreț, cu taxe care-i determină să pună lacătul pe prăvăliile lor și cu indiferența de a le perpetua îndeletnicirile. O regăsim în rândul acestor ultimi „mohicani“ și pe Nicoleta Lungeanu (49 ani), cea care de trei decenii este cizmar și care mare parte din activitate și-a desfășurat-o la Câmpina.


Cunoștință cu cizmăria a făcut pe când avea 16 ani și când mama ei a dus-o, la Ploiești, la UCECOM. Nu știa ce urma să învețe și să facă, dar ar fi acceptat orice meserie, numai croitorie nu.

După doi ani de studiu, a urmat unul de practică la Comarnic, iar la 19 ani avea să-și realizeze prima pereche de pantofi. A fost proba de lucru și cheia spre activitatea din care avea să-și câștige, zeci de ani, pâinea. „I-am purtat cu mare drag și i-am păstrat vreo 15 ani“, ne-a mărturisit Nicoleta Lungeanu. 

A lucrat ani buni în atelierele meșteșugărești de la Comarnic și Câmpina, unde încălțămintea era fabricată de la 0. Își aduce aminte că erau mulți cizmari, o adevărată „armată“ de oameni. Avea de la cine „fura” meserie, materialele erau la discreție și de bună calitate. Iar satsifacția muncii o avea și din punct de vedere financiar.

De la angajat, la antreprenor

Treptat, a început să o atragă această meserie, iar în anii de după Revoluție, când vechile cooperative s-au desființat, a hotărât să plece cu cutia de scule, experiența și plăcerea muncii pe cont propriu.

Nu i-a fost ușor, dar încă erau acei ani când oamenii știau că un lucru trebuie reparat și nu aruncat, când piața nu era încă invadată de second-hand-uri sau de marfă ieftină importată din China. „Oamenii își mai făceau încălțăminte și pe comandă, iar când vedeam clientul mulțumit de ce-am reușit să creez pentru el sau fie doar să repar, atunci, inevitabil, că aveam cea mai mare mulțumire. De altfel, și astăzi, fac tot posibilul ca rezultatele să fie pe măsura așteptărilor celor care-mi trec pragul“, a completat Nicoleta Lungeanu.


Și dacă n-ar fi existat pasiune, cu siguranță n-o mai găseam, astăzi, în micul atelier de nici nouă metri pătrați, de pe strada Mihail Kogălniceanu, din Câmpina, practicând o meserie care este murdară, dar din care ea își câștigă un ban curat. Din păcate, pe an ce trece, profitul este tot mai mic. O meserie în care Nicoleta Lungeanu descifrează din tălpile tocite și cutele încălțămintei pe unde, cât și cum a umblat omul, reușind prin munca ei să-i ușureze pașii pe drumurile pe care le mai are de parcurs.


La un pas de a renunța

În ultimii ani, de multe ori a fost tentată să pună lacăt micii ei afaceri. Una în care clienții sunt din ce în ce mai rari, materialele fie de proastă calitate, fie foarte scumpe, una care nu prezintă interes pentru niciun tânăr care să-i fie ucenic, una din care, în prezent, doar supraviețuiește.

„Cel mai greu mi-a fost acum trei ani când mi-a murit soțul. Abia îmi ajungeau banii pentru naveta de la Brebu, unde locuim, pentru impozit și ceva de-ale gurii. Atunci eram decisă să închid și să-mi găsesc de lucru în altă parte. Dar îl am pe Petrică la școală, în Câmpina, iar acest lucru, dublat de pasiunea pentru ceea ce fac de atâta vreme, m-a determinat să mai încerc, să mai trag de mine și de atelier. Mi-ar fi plăcut să ies la pensie din meseria de cizmar, dar nu cred că o să am cum…Nu mi-am mai permis să plătesc cotizațiile de ani buni. Abia le acopăr pe cele pentru Sănătate și impozitul către stat“, ne-a spus Nicoleta Lungeanu.

Micul chioșc în care este înconjurată de încălțăminte de tot felul, de ustensile, îl împarte, zilnic, cu Petrică (10 ani). După școală, acesta își face temele și învață aici. Cunoaște tipurile de materiale și unelte, dar nu este tentat să-i calce pe urme mamei lui. Nici fiul mai mare al Nicoletei Lungeanu n-a vrut să audă de cizmărie pentru că i s-a părut un job greu, plictisitor și cu bani puțini.

În cazul lui Petrică, alta este motivația. „Îmi place ceea ce face mami, dar eu nu vreau să mă fac cizmar. Vreau să devin doctor pentru că tatăl meu a murit din cauză că nu i s-a găsit leac (n.r. a avut o formă galopantă de cancer), iar eu vreau să descopăr tratamentele care să-i vindece pe oameni”, ne-a mărturisit copilul (vezi foto).

Deși este printre ultimii meșteșugari pe care-i mai găsim în județ, dar și în țară, Nicoleta Lungeanu nu crede că va mai rezista mult în sfera aceasta. Taxele prea mari pe care le are de dat către stat, clienții puțini, munca multă și profitul aproape inexistent sunt motive suficiente să se „descalțe“ de pantofii unei meserii pe cale de dispariție, să se „încalțe“ cu alții și s-o ia pe alt drum. Dacă n-o va face din proprie inițiativă, este sigură că, în viitorul apropiat, statul o va lăsa „desculță“.

Cei care vor s-o cunoască pe Nicoleta Lungeanu sau își doresc să-și repare o pereche de încălțăminte, o curea, o geantă, o pot găsi în micul atelier de pe strada Mihail Kogălniceanu, din Câmpina, de luni până vineri, de la 8 până la 16.

FOTO:

1.JPG

2.JPG

3.JPG

4.JPG

5.JPG

6.JPG

7.JPG

Contactează Redacția Observatorulph.ro pe WhatsApp la: 0726.221.596 - doar text, foto și video.
Liliana Maxim Minculescu
redactor
Liliana Maxim Minculescu, jurnalist „de modă veche“, și-a început activitatea în 2004, lucrând simultan în presa scrisă și TV.
A lucrat la Telegraful de Prahova și Alpha TV, a făcut parte și din echipa cotidianului Adevărul pentru ca, ulterior, să se axeze pe jurnalismul de televiziune, la Valea Prahovei TV și Ploiești TV. A scris, totodată, și pentru site-ul: promovamprahova.ro.
Pentru activitatea în presa locală și regională a fost nominalizata mai multor concursuri, gale, dar și premiată în anul 2014, în cadrul Galei MediaFEM, iar în 2018 la Gala Comunității Prahovene.
A ales Observatorulph.ro pentru că îi place să țină pasul cu vremurile, iar prezentul și viitorul jurnalistic sunt aici, în presa online.
De același autor

banner sos deces ultim 300 copyright.jpg
harold.jpg
970.jpg