În preajma împlinirii a 122 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, m-am gândit că cel mai autorizat eminescolog în viaţă, cu care să stau de vorbă despre marele Poet şi despre cultura românească în general, este acad. Mihai Cimpoi, despre care, poate, tineretul român cunoaşte foarte puţin. Ca şi despre Basarabia – Cealaltă Românie, cum spunea regretatul publicist şi patriot român de peste Prut, Andrei Vartic.
Mihai Cimpoi s-a născut la 3 sept. 1942, în localitatea Larga, Hotin, R.Moldova. Domnia sa este Membru de Onoare al Academiei Române, Membru Titular al Academiei de Ştiinţe a RM, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru în Organizaţia Mondială a Scriitorilor, critic şi istoric literar…Timp de aproape 20 de ani, între 1991-2010, a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din RM. Este autor a zeci de volume, publicate atât în ţară, cât şi în străinătate, despre marii clasici al literaturii române: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Preda, Grigore Vieru… Dar, aşa cum spuneam mai sus, eminescologul Cimpoi – un activ apărător al limbii române şi românismului în Basarabia – este cel care, în procesul redobândirii românismului cultural pe malul stâng al Prutului, s-a aflat mereu sub semnul călăuzitor al lui Eminescu. Acad. Mihai Cimpoi a realizat o operă unică: suita de dialoguri cu 74 de eminescologi şi traducători ai Poetului, reunite în volumul „Spre un nou Eminescu” (1995). Alte volume dedicate lui Eminescu: „Narcis şi Hyperion” (1979), „Eminesciana” (1994), „Căderea în sus a Luceafărului” (1996), „Plânsul Demiurgului” (1998).
Un dialog cu acad. Mihai Cimpoi este pe cât de interesant, pe atât de plăcut, domnia sa fiind un excelent povestitor: calm, dar sobru şi autoritar.
– Domnule academician, este adevărat faptul că aţi fost descperit, ca elev-scriitor, de către un jurnalist?
– Corect! Eram elev în clasa a VIII-a la şcoala din satul natal, atunci când am început să scriu recenzii critice, pe care le trimiteam la ziarul “Nistru”, unde au fost remarcate de poetul Ion Bolduma. Acesta, curios să-l cunoască pe “acel învăţător bătrân care scria la ziar într-o limbă românească salonardă”- cum se credea în redacţie – a venit la şcoală, unde a descoperit că “bătrânul învăţător” era, de fapt, un tânăr de 18 ani! Tatăl meu, “Ilie Românu”- cum îl numeau sătenii, deoarece provenea din dreapta Prutului – era un fel de Moromete al satului, un bun povestitor şi recitator de balade şi drame populare. De la el am învăţat să fiu constructiv, fapt care m-a ajutat mult în lupta cu obscurantismul ideologic din acele cumplite vremuri, când în spaţiul basarabean se demola cultura, iar identitatea noastră era o teroare a istoriei, românii-basarabeni cunoscând faze pur şi simplu cumplite de deznaţionalizare. În anul 1960, când am venit la Chişinău ca student, m-am îngrozit, peste tot se vorbea intens ruseşte. A fost o caznă. La cursurile de filosofie, trebuia să-l citim pe Hegel în ruseşte. Noi, cei veniţi de la sate, nu înţelegeam mai nimic. Noroc cu un profesor care ne-a vorbit pe limba noastră, îndrumându-ne paşii spre… “Femeia lui Lenin” – cum îi spuneau studenţii Bibliotecii Naţionale “Nadejda Krupskaia”. Acolo era un fond bogat de carte românească la care aveai acces numai după ce erai înscris într-o fişă specială. Pentru Securitate, evident. Atunci mi-am dat seama că biblioteca reprezintă marea mântuire prin cultură.
– Şi totuşi, în plină ocupaţie sovietică, au începu să răsară primii muguri ai renaşterii naţionale: revenirea la alfabetul latin şi declararea limbii române ca limbă oficială a statului moldovenesc comunist.
– Asemenea încercări au existat şi mai înainte. În anul 1894, spre exemplu, Constantin Stere publica în “Adevărul literar” un articol intitulat “Unitatea limbii române”, anticipând astfel ceea ce avea să se întâmple mai târziu. Deşi venea din Siberia, Stere avea o puternică conştiinţă a unităţii naţiunii spirituale şi lingvistice a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, de altfel el nici nu folosea noţiunea de limbă moldovenească. La fel şi poetul Alexei Mateevici, care, în 1917, spunea că nu există două limbi sau două literaturi, limba maternă a basarabenilor fiind româna. El a şi scris poemul “Limba noastră”, în opinia mea cel mai inspirat imn dedicat limbii române, poem care a şi devenit, în 1994, imnul de stat al RM. Marea revenire la matcă se produsese însă la 31 august 1989, când un grup de vreo 20 de oameni politici din lumea scriitorilor a reuşit să impună în parlamentul sovietic revenirea la grafia latină şi declararea limbii române ca limbă oficială a statului moldovenesc. Un an mai târziu s-a revenit şi la simbolurile naţionale: stema şi tricolorul, iar în 1991, RM avea deja acelaşi imn cu patria-mamă, respectiv “Deşteaptă-te, române!”, imn care nu a fost pe placul comuniştilor reveniţi la putere în 2001, ei înlocuindu-l cu cel actual.
– În ultimii doi ani, am observat că despre marii scriitori români se vorbeşte mai mult şi mai frumos la Chişinău decât la Bucureşti.
– Eu ştiu că Nichita este omagiat, în fiecare an, cu atenţia cuvenită la Ploieşti, iar de ceva vreme şi la Chişinău, unde Casa Limbii Române, la propunerea mea, poartă numele marelui poet ploieştean, iar bustul său din bronz s-a alăturat, începând de anul trecut, celorlalţi scriitori români de pe celebra Alee a Clasicilor din Chişinău. Grav este, într-adevăr, faptul că în perioada de integrare a României, unii detractori ai lui Eminescu, printre care, surprinzător, N.Manolescu şi Mircea Cărtărescu, au devenit foarte activi, ei cerându-ne să ne lepădăm de Eminescu. E o absurditate, deoarece Eminescu a ajuns demult în Europa. Societatea noastră este caragializată şi caragializarea a dus la complexul cioranian, unul de inferioritate, de frustrare. Ba, mai mult, aceste complexe ne sunt şi alimentate constant. Recent, am răsfoit Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent a lui Fritz Martini şi cel mai important capitol de acolo mi s-a părut a fi cel alocat lui Goethe: «Goethe, poet şi educator naţional». Deci, educator naţional! Nemţii pun mare preţ pe educaţie. Dar noi nu suntem nemţi, iar valorile româneşti cunosc o oră a cumpenei şi punerea sub semnul integrării europene grăbite. Eminescu a anticipat apariţia UE. Eminescu era european, el a ajuns cu mult înaintea noastră acolo. Întrebarea este cum facem şi noi ca să îl ajungem din urmă? Răspunsul meu ar fi: prin protejarea valorilor culturale vechi, creând alte valori noi, oricât de modeste ar părea acestea din urmă şi în ciuda tuturor circumstanţelor vitrege existente în cea mai săracă ţară din Europa. Eu continui să caut răspunsul despre valorile noastre de astăzi şi în Nietzsche…
– Se pare că istoria noastră, a românilor, trăieşte un ceas dramatic. Noţiunile de “ţinut secuiesc”- în România şi “moldovenism”- în RM au devenit din ce în ce mai “agresive”.
– Din păcate, aşa e! În R.Moldova, dramatismul ceasului de care aminteaţi este, de fapt, neîncrederea în valorile noastre naţionale; este graba ţării de a se integra, necondiţionat, în UE. La rândul lor, europenii ne întreabă care ne sunt valorile? Eu încerc, cu orice prilej, să infirm părerea unora, care susţin că cultura românească este de poliţa a doua, dându-le exemple de nume sonore româneşti, care îi contrazic. Numai cu aceste adevăruri putem intra în Europa. Despre moldovenism pot să spun că este un curent periculos, care reactualizează noţiunile staliniste de popor moldovenesc şi limbă moldovenească. Acest curent de sorginte stalinistă nu este însă acceptat de către intelectualitatea noastră. Cine crede în asta sunt necărturari total, care nici nu pot găsi un suport teoretic al ideii lor. Este un fals istoric! Nici în Cartea Europeană a Limbilor nu există limba moldovenească. Trist este faptul că această aşa-zisă limbă moldovenească figurează însă în Constituţie. De aceea, la Chişinău, bătălia pentru limba română continuă, ea fiind expresia unei naţiuni care-şi caută cu disperare identitatea. Marele filosof Heidegger spunea: „Limba ne dă certitudinea de a fi parte a unui popor ziditor de istorie”… În orice ţară civilizată, preşedintele ar trebui să fie principalul ziditor de istorie. Actualul preşedinte interimar al RM va rămânea însă în istorie cu celebra lui sintagmă: “ din punct de vedere ştiinţific, vorbesc limba română, dar din punct de vedere moral, limba pe care o vorbesc e cea moldovenească”. Cu un asemenea şef de stat nici nu mă mai mir că populaţia majoritară (peste 75 la sută români-moldoveni) se află sub papucul minorităţii ruse ( cca 10 la sută), a comuniştilor vorbitori de limbă rusă şi care nici nu vor să-şi însuşească limba oficială a statului în care trăiesc. Personal, am constatat pe viu că filoruşi sunt peste tot: pe stradă, în magazine, în bănci, în aproape toate instituţiile statului, limba rusă fiind vorbită până şi în parlament! Ca atare, în drumul său spre Europa, RM are de trecut/înlăturat câteva bariere. Cei care pot şi trebuie să cureţe acest drum de „buruienile roşii”, care împiedică dezvoltarea fiinţei naţionale, sunt întelectualii, în primul rând scriitorii.
De la postul de radio „Vocea Basarabiei”, aflăm despre raportul negativ dintre limba rusă şi limba română: 2 cărţi româneşti la 19 ruseşti sau, mai nou, de 7 la 19; despre „invazia” media rusească prin cei 800 de corespondenţi ruşi la Chişinău, în raport cu un corespondent al TVR şi unul al Radio România Actualităţi, dar şi despre cei 16 funcţionari ai Ambasadei României, în comparaţie cu cei 1200 ai ambasadei Rusiei. De parcă nu ar fi deajuns acest import rusesc forţat, o bună parte din media moldovenească (NIT Tv sau ziarele Nezavisimaia Moldova şi Moldova Suverană) face tot jocul Moscovei, al comuniştilor locali. Aflat în Chişinău în perioada alegerilor din noiembrie foame, ca ăştia de-acuma; ruşii ne dă şi gazu’ de care avem nevoie…”, 2010, am întrebat o bătrânică cu cine a votat? ”Cu ruşii, că ei nu ne lasă să murim de foame, ca ăştia de-acuma, tot ruşii ne dă şi gazu’”, mi-a răspuns. “Păi, nu ruşii au candidat mamaie, ci comuniştii!”, am precizat eu. Bătrâna mi-a întors spatele, bolborosind ceva în rusă. Evident, în opinia bătrânei moldovence, comunişti sau ruşi e cam acelaşi lucru!
În finalul dialogului nostru, acad. Mihai Cimpoi ne spune şi de ce domnia sa crede că relaţiile culturale cu România suferă de inconsecvenţă : “ de cele mai multe ori, ele sunt plasate în seama unor instituţii cu interese sau pe care le preocupă mai mult partea electorală. Relaţiile cu Prahova sunt însă excelente, ele fiind un exemplu bun de urmat şi de către alţii…”
Text şi foto: Ioan POPESCU
