Observatorul Prahovean, în colaborare cu Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, publică lucrările elevilor premiate la concursul Vreau să povestesc. Astăzi vă prezentăm povestea cu care Ioana Simina Popa, elevă în clasa a XI -a A, la Colegiul Naţional „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, a câștigat Premiul I. Aceasta este și ultima poveste publicată din ediția actuală a Concursului „Vreau să povestesc”.
„Din Făgăraş, aduce vântul o plăpândă adiere ce oblojeşte răni de mult avute. Revede şi azi bătrânii munţii peste care trecut-au anii ce nu i-au înduplecat. Cărările lor brodate de brumă se reumplu de şiroaie de sânge. Chicote fragile de copii se frâng înlăuntrul ei doar ca şoapte temătoare, ce vor să se înalţe ca un fum, izvorât din fiinţele lor, către marele albastru.
În acest dans al timpului cu ei, de mâini sunt ţinuţi acum de sărbători, de veşti de Înviere şi speranţă. Natura pare-se că şi-a schimbat înfăţişarea, totul fiind îmbrăcat în smaraldul renaşterii. Şi semenii săi par că au inimi ce caută jinduind o veste bună. Ea simte doar un adânc sentiment de claustrare.
Elisabeta Rizea i-e numele şi el îi duce încă oful.
Asemenea vârfurilor tari care, aşa cum fac de veci, rezistă sfidând furtuni şi zăpezi, ea este. Asemenea lor, ce-i veghează ei somnul de nopţi nenumărate, şi peste ea au căzut şi ploi, şi nevoi, şi nins-a fost ea de către timpurile ce doar din Răsărit veneau. Trupul i-e ca bradul, că multe ierni nu l-au făcut pierdut. Inima îi e ca un vultur pleşuv prins între zăbrele oarbe la avântul lui de a se ridica.
El, însă, scapă şi zboară nestingherit, tot mai sus, deasupra norilor ce cern durerea. Nucşoara e satul unde tăcută îşi face veacul, pătat cu negrul îmbibat într-o amintire a celor la care încă se mai gândeşte.
Ei, pe care i-a iubit, partizanii. Cei pentru care multe a îndurat şi tot nu i-a trădat. Cei pe care i-a pus mai presus decât pe ea.. cei pe care-i mai visează şi acum. «Haiducii Muscelului» îşi spuneau, iar braţele lor de foc au fost pavăza noastră. Căci ei luptau pentru-a tuturor libertate, iar crezului lor şi Elisabeta a ajutat.
Că ei calea munţilor au luat şi de lume s-au înstrăinat, dar ea singuri nu i-a lăsat. Încă păstrează amintirile zilelor în care, cu frica vuindu-i prin trup, tot se zbătea să nu îi lase să flămânzească. Curând, soţul ei, Gheorghe, li s-a alăturat. Şi de atunci linişte nici că a mai avut…
Aceşti bravi români aveau un straşnic ideal: libertatea, căci trăiau pribeag pentr-a rezista comuniştilor. Iar ei, ca nişte cerberi roşii, i-au asuprit şi pe rămăşii în sate care pe partizani îi ajutau. Din negura minţii ei reînvie nişte umbre, căci suflete ca să-i poţi numi oameni nu aveau. Trântesc uşa atât de puternic, încât sunetul de atunci îi face şi acum tâmplele să vibreze.
Vocea pătată de tutun care o urmăreşte şi astăzi a întrebat de soţul ei.
A minţit, a zis că nu ştie unde e, putea ea oare să-l trădeze? Putea oare să-i dea la pieire doar ca să scape ea? Au bătut-o, din pielea ei ieşind vulcani care vărsau râuri de sânge. Au judecat-o pe nedrept. Şi tot ce a agonisit cu sudoarea frunţii i-a fost confiscat, căci casa, precum toată averea, i-au fost luate. Au condamnat-o şi-ntemniţat-o, dar ea a răbdat cum rabdă şi azi.
În micul cosmos închis între pereţi a cunoscut surghiunul. Aveau chipuri de mumii. Mâinele, bătute de la muncă. Piciorele, înfulecate parcă de nişte şerpi de oţel ce zăngăneau trist cu glasul decepţiei. Strigătele temnicerilor o făceau mereu să se întrebe de ce nu poate oare a plânge jalea în care era.
Ore la rândul privea zadarnic uşa aceea încuiată parcă aşteptând ceva. Sau poate pe cineva, care să aducă izbăvirea, dar el nu mai venea. La răstimpuri, anchetatorii o amăgeau cu o falsă libertate în schimbul prodosirii partizanilor. Printre bătăi cumplite şi anchete infiorătoare, cărora le rezista agăţându-se firav de ultimele puteri din întreaga sa fiinţă, căuta o scăpare, care părea că va veni târziu sau, poate, prea târziu.
Credea că va sfârşi printre zăbrele, iar trupul ei va putrezi în zeghea grea. Alte feţe schiloade se holbau la ea cu ochii străvezii, ieşiţi din orbite. Simţea cum naufragiază în uitare, că poate doar să zacă fără să mai lupte. Era o păpuşă de cârpă, neajutorată, care nu se poate opune. Devorată şi măturată de vântul istoriei care înfuleca lacom tot ceea ce a fost înainte de această cumplită iarnă se simţea. Dar ea nu vedea apropierea primăverii…
Condamnată la o existenţă între ziduri, lutul ei nu plăsmuia nici zâmbet, nici plâns.
Doar încercă să reziste stropilor de moarte cu curgeau din inima ei. Ca o fiinţă de ceară, simţea cum i se scurge viaţa prin închisoare. Bezna neagră învinsese deja lumini stinse de mult. Noaptea amară nu dădea pace nici măcar viselor sale. La răstimpuri se gândea la cei pe care îi lăsase în munţi, dacă pasul lor se mai aude fugind prin păduri, dacă încă mai apără ceea ce toţi au jurat că vor păzi.
Printre frig şi foame, doar imaginea lor a ţinut-o în viaţa. Doar crezul lor, care era şi al ei, a ajutat-o să reziste chiar şi celor mai crunte bătăi. Dar a răbdat. Şi nu i-a trădat.
Şi-a suportat saşe ani de captivitate, dar n-a trădat pe nimeni. N-a putut. Putea oare să-i zică? Dacă-i spunea, atunci toată viaţa ei din libertate ar fi fost o închisoare a conştiinţei. Şi-a răbdat aşa, că se gândea că se va face într-o zi dreptate. Şi i-au dat drumul, dar n-a lăsat mult timp să se scurgă, că din nou au chemat-o fraţii ei din munţi. Şi ea a răspuns…
Alte condamnări şi bătăi, alţi pereţi strâmţi şi ameninţări, dar a răbdat încă o dată totul. Şi a scăpat cu viaţă din temniţa hulpavă. Dar anii au trecut şi sacrificiul lor pare că este uitat. Poate-n zadar mai aşteaptă acum ca zidurile şi cătuşele minciunii şi uitării să se spargă şi adevărul să-nceapă să urle.
Din trista ei reverie e întreruptă doar de sunetul unui clopot zglobiu din vale.
Vrea să-şi revină, aşa că deschide televizorul şi… îl vede! Cu faţa brăzdată de timp, cu părul încărunţit de vremuri, la fel de înalt şi de impunător precum şi-l amintea. Pe micul ei ecran apare Regele Mihai salutând poporul adunat în faţa unui hotel din capitală. Căci el i-a sădit înăuntrul ei sămânţa libertăţii, făcând-o să lupte pentru conducători drepţi ce iubesc poporul.
Şi-aduce aminte cum, când pămâturile noastre încă nu cunoscuseră atâtea lacrimi nevinovate curse, a stat lângă ei, glumind şi râzând cu nişte ţărani. El, Majestatea Sa, regele… că încă mai aveau oamenii suflet atunci!
Trasaltă de uimire şi bucurie, căci el e nădejdea pe care ea refuza să o mai caute. El aduce lumina unui viitor în care dreptatea există, iar cei buni vor fi răsplătiţi. Căci după orice cădere vine ridicarea, iar toate rănile se vindecă.
Asemenea brazilor şi munţilor care au văzut imperii ce păreau eterne prăbuşindu-se, aşa vor vedea şi ei, oamenii curajoşi, mica lor speranţă transformându-se într-o mare de libertate în care nici lacrimi, nici suspine, nici dureri nu sunt.”