Observatorul Prahovean publică, în colaborare cu Muzeul Judetean de Istorie și Arheologie Prahova, textele câștigătorilor Concursului Național de Scurte Povestiri ,,Vreau să povestesc”, ediția a III-a.
Astăzi vă prezentăm textul cu care Nicolae-Adrian Butunoi elev în clasa a X-a S, la Colegiul Național ,,Nichita Stănescu” din Ploiești, a obținut Premiul al III-lea.
”Plânsetul Basarabiei
Trei săptămâni au trecut de când am primit ordinul așteptat de sufletul fiecărui ostaș român. Chiar și acum, printre nesfârșitele rafale de gloanțe inamice care dictează ritmul acestei orchestre infernale, îmi amintesc acele clipe: priveam spre malul celălalt al Prutului, acoperit fiind de mantia întunecată și rece a nopții. De ceva vreme eram concentrat acolo cu compania mea, știind că în orice minut aveam să mă aflu de partea cealaltă a graniței odioase. Stând acolo, aud un soldat strigându-mă: ,,Domnule căpitan Napoleon Popescu, veniți repede!”. Întors în cazarmă, găsesc un grup de ostași adunați în jurul unui radio.
Vocea crainicului se auzea clar, răsunând ca un ecou în inimile noastre: ,,Conducătorul dă ordin suprem: Ostași, vă ordon: Treceți Prutul! Sdrobiți vrăjmașul din răsărit și miazănoapte! Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți! Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre!”.
Din acel moment știam cu toții că zarurile au fost aruncate. Iadul, totuși, și-a deschis porțile pentru noi abia în zilele lui iulie 1941. Trupele sovietice, deși de cele mai multe ori se retrăgeau, lăsau în urmă soldați bine camuflați care ne atacau pe la spate. Cu cât înaintam mai mult, cu atât mai pline de lacrimi deveneau ranițele, iar granița, mai însângerată. Puținele dăți când localitățile eliberate nu erau înmormântate în propria cenușă erau însoțite de voioșia compatrioților, care ne primeau cu pâine și sare, purtând costume de sărbătoare.Cu gândul la asemenea momente, continuam războiul sfânt dus de cruce și de drepturile noastre istorice împotriva barbariei bolșevice.
Vremea, începusem eu să cred, nu era un aliat pe care ne puteam bizui. Ploile îngreunau luptele cum nu credeam că e cu putință. Însă mai înspăimântătoare erau țipetele camarazilor mei care cădeau secerați de gloanțele inamice sau de o salvă necruțătoare de artilerie. Vedeam cum zburau în aer capete, căști, arme, mâini, picioare, toate acestea contribuiau la spectacolul macabru la care eram obligat să asist. Nu știam niciodată nu dacă, ci când aveam să valsez și eu cu moartea asemenea celorlalți din compania mea, când tranșeea mea avea să-mi devină loc de veci sfințit cu propriul sânge.
Cumva, indiferent de jalea și de durerea grea ce stăpâneau Basarabia, niciunul din noi nu îndrăznea să facă un pas înapoi. Aveam în mine o forță străină înțelegerii umane de a înainta în ciuda rezistenței feroce a inamicului. Simțeam cum inima fiecărui român bătea ca una în pieptul meu. În timp ce mă năpusteam asupra pozițiilor Armatei Roșii alături de tovarășii mei de purgatoriu, îmi imaginam românii din Vechiul Regat cum așteptau veștile de pe front despre reușitele noastre eroice și despre soldații căzuți la datorie.
Îmi imaginam soția stând cu copiii până seara, la geam, la lumina lumânării, așteptând o înștiințare despre mine. Mi-i imaginam pe sărmanii români basarabeni ascunzându-se de teroarea comunistă, ce acum bătea pasul în retragere, în speranța că nu vor împărtăși soarta miilor de familii deportate doar pentru simplul fapt că sufletul lor aparținea tricolorului nostru. Fără să-mi dau seama, mă aflam în vârful unei înălțimi. În zare, vedeam tancurile sovieticilor arzând, fumul ridicându-se la cer asemenea sufletelor nevinovate ce au fost obligate să ia parte la acest carnagiu.
În ciuda acestor ornamente sumbre, în fața ochilor mei se distingeau timid niște clădiri. Un soldat vine istovit și-mi spune:
-Domnule căpitan, credeți că acela e… nu apucă să termine.
-Chișinăul, îl completez eu, privind înmărmurit peisajul oniric.
Cu ultimele puteri înaintăm spre capitala istorică a Basarabiei. Luptele brutale ce au urmat au pus la grea încercare dârzenia noastră. Inamicii noștri păreau hotărâți să ne înfrunte pănă la ultima picătură de sânge și până la ultimele lacrimi.Obuzierele acompaniau strigătele de luptă ale soldaților ce-și dădeau viața pentru patriile lor. Când am ajuns aproape de periferia orașului, jumătate de cer era în flăcări, în timp ce cealaltă jumătate era acoperită de smog. Odată intrați în Chișinău, rușii au încercat să ne oprească avansul. Luptele de stradă, deși scurte, au fost aprige.
De pretutindeni aveam senzația că se trage asupra noastră. Drumul noastru părea că nu se mai sfârșește, nici măcar acolo unde toate străzile se termină. Oriunde ne-am fi întors capul, ororile continuau necontenit. Oamenii mei aveau nevoie de îmbărbătare mai mult ca oricând, însă înainte să apuc să-mi deschid gura, cad la pământ de parcă aș fi fost lovit în moalele capului. În fața ochilor mei s-a materializat o siluetă neagră ce părea că ține un obiect lung cu o lamă ascuțită în mână. Se apropie de mine și-mi pune pe față o basma neagră. Apoi, liniște sepulcrală…
Pe neașteptate, încep să disting câteva sunete familiare: soldații mei râzând, crainicul de la radio vorbind și, în mod ciudat, nicio explozie nu se face auzită. Deschid încet ochii și mă uit prin jur. Sunt în cazarma mea.
-Ce s-a întâmplat? întreb eu.
-Să trăiți, domnule căpitan! Ați intrat în comă din cauza unei explozii, m-a lămurit un ostaș. Din fericire, nu ați fost rănit grav.
Brusc, îmi amintesc: Chișinăul! Compania! Ies repede, așteptându-mă să fiu întâmpinat de un camarad cu un raport al situației. În schimb, tot ce vedeam erau clădiri în ruină. Am colindat un pic străzile acelui oraș, străzi acoperite de moloz, tancuri distruse și durere. În cele din urmă, ajung în centru, unde văd un mare grup de soldați încingând o veselă horă. Părea că au și uitat tot prin ce au trecut, toată groaza, tot războiul, toată moartea…Inima pământului românesc basarabean începuse, ușor, din nou să bată odată cu venirea noastră. Privindu-mi compania, am văzut aceeași bucurie ca atunci, în vara lui 1940, când am salvat-o la Giurgiulești din ghearele Armatei Roșii.Întorc capul spre soarele care începea să apună. În fața lui flutura falnic tricolorul românesc deasupra unei catedrale. Chișinăul a fost eliberat”
Cum ți se pare subiectul?
