”Fetița cu codițe aurii”. Text emoționant, dedicat victimelor Holocaustului, premiat la concursul ”Vreau să povestesc”

Nu am să uit niciodată acea zi înfiorătoare care mi-a marcat copilăria. Era pe data de 3 mai 1944 când viața noastră liniștită din orașul de pe Someș avea să se schimbe definitiv. Frumosul nostru Cluj avea să devină în câteva zile locul de unde vom fi alungați doar pentru că eram EVREI!

Mă jucam cu Blitz, motănelul negru cu o pată rotundă în jurul ochiului stâng, în timp ce bunica mea îmi împletește frumos părul blond, în două codițe adorabile. Pe Blitz l-am găsit hoinărind pe o stradă întunecată a Clujului, cu codița ridicată în forma literei „J” întors cu susul în jos. M-am apropiat de el să îl mângâi și de atunci am știut că vom fi cei mai buni prieteni pentru totdeauna. Stăteam cuminte pe podea, în timp ce bunica fredona un cântec pe care îl știa de la tatăl ei și mă jucam cu blănița pufoasă a motanului, până ce avea să-mi termine de împletit cea de-a două codiță. Era o zi de primăvară minunată și nimic nu prevestea ce avea să se întâmple!

După ce mi-a împletit părul, mă ridic de pe podea în timp ce îl țin pe Blitz în brațe și mergem împreună să îl căutăm pe fratele meu mai mare. Primul loc în care verific este camera unde dormim:

– Jacob, ești aici? întreb uitându-mă peste tot prin cameră, chiar și sub pat ca să mă asigur că am verificat camera foarte atent.

Am plecat să caut mai departe, însoțită de prietenul meu cel mai bun care, atunci când îl strigam pe fratele meu, mieuna și el. Fără să îl găsesc, m-am îndreptat spre ușa din față gata să ies în curte pentru a-l găsi când, dintr-o dată, Jacob apare foarte speriat și îngrijorat:

– Mama, tata! Jandarmii vin acasă la oameni și le spun să își facă bagajele, apoi îi scot în stradă.

– Jacob, liniștește-te! îi spun, în timp ce îmi întind mâna micuță pentru a o cuprinde pe a lui.

– Abigail, unde sunt mama și tata? în timp ce spune asta, mă lasă să îl prind de mână.

– Nu știu, poate sunt afară. Eu și Blitz te-am căutat peste tot, voiam să-ți propunem un joc distractiv.

– Nu acum, Abigail! Cred că ceva rău li se întâmplă oamenilor și curând acei jandarmi îngrozitori vor veni și la noi acasă.

Aș fi vrut să îl iau în brațe, să îi spun că vom fi bine, dar chiar atunci mama și tata intră în casă escortați de doi jandarmi înfricoșători. Părinții ne iau în brațe, în timp ce apare și bunica mea, împinsă de alt jandarm:

– Faceți-vă bagajele! Aveți zece minute la dispoziție! Pune-ți doar cele necesare! Mișcarea! Hai! Hai!

Am simțit cum mama mă trage de mână pe mine și pe Jacob, spunând că trebuie să îi ascultăm pe domnii jandarmi și să nu ripostăm. Eram nedumerită, dar stăteam liniștită pe marginea patului, în vreme ce mama își băga lucrurile necesare într-o valijoară și încerca din răsputeri să facă în așa fel încât să nu depășim timpul ce ne-a fost dat. Mama mi-a spus că a luat și câteva lucruri de-ale mele la ea în bagaj și să nu-mi fac griji că totul va fi bine.

– Mami, unde ne duc acești oameni? Și de ce urlă la noi? îi șoptesc mamei mele, fiindcă văzusem o femeie care a întrebat un jandarm unde ne duc, iar acesta s-a apropiat de ea și a împușcat-o, așa că îmi era teamă să întreb cu voce tare.

– Nu te speria, draga mea, vom merge într-un loc mai bun. Oamenii aceștia nu urlă la noi, doar vorbesc puțin mai tare. Să nu-ți fie frică!

– Cu Blitz ce se va întâmpla? Putem să îl luăm cu noi? Te rog, mami!

– Din păcate nu se poate, Abigail, dar va fi bine. O să fie în siguranță!

Am aflat că mergem într-un loc numit „ghetou” şi că de acolo vom pleca cu trenul. Ghetoul era lângă Cluj dar noi nu am stat decât câteva ore! Calea ferată era aproape. Deși speriată, totuși sunt foarte încântată fiindcă nu am mai fost niciodată cu trenul. Bunica îmi spunea adesea cât de frumos este cu trenul și cum ea și bunicul s-au cunoscut într-o gară. Când am ajuns în acel loc, erau foarte mulți oameni, cu valijoare, așteptând probabil venirea trenului. Unii plângeau, alții dormeau, copii ca mine, poate şi mai mari, zburdau printre oamenii mari fără nicio grijă. M-am gândit să mă duc la ei să le vorbesc despre motanul meu, Blitz, şi să-i întreb dacă şi ei au unul, când sunetul trenului a răsunat în întreg ghetoul.

În acel moment, toți oamenii au fost îmbrânciți de jandarmii care ne supravegheau şi am fost duși spre vagoane. Eu împreună cu Jacob eram lângă tatăl meu, iar mama era lângă bunica mea şi încercau să ne prindă din urmă fiindcă noi deja avansasem destul de mult. Când eram aproape de vagonul în care trebuia să ne urcăm, am întors capul să văd dacă mama şi bunica sunt aproape de noi, dar atunci am văzut cum bunica mea este trasă de-o parte şi lovită cu putere de un soldat, cu un baston gros, negru. Am încercat să îi spun tatălui meu ce s-a întâmplat, să îl scutur de mână, dar el deja mă trăsese în vagon. Acesta i-a întins mâna mamei care avea lacrimi pe obraji şi imediat după, ușa vagonului s-a închis zgomotos.

Nu erau scaune, nu erau compartimente, eram înghesuiți, nu aveam aer și începea să fie foarte cald!Trenul nu avea geamuri.Ciudat tren!!! Vagonul era plin de oameni, iar noi trebuia să facem cu schimbul pentru a putea sta toată lumea jos. Noi, copiii, stăteam câte patru ore în picioare, apoi stăteam jos şi se ridicau oamenii mari. Aerul era puțin și irespirabil, unii oameni au rămas fără şi zăceau inconștienți pe podeaua vagonului. Câțiva copii care erau mai firavi, au murit în primele zile, ceea ce era de așteptat fiindcă nu aveam nici mâncare, nici apă şi nici aer. Când am ajuns într-un final la destinație, scânteia din mine care mai licărea pierdută printre zecile de cadavre, s-a ridicat la suprafață şi a ieșit pe ușă ca să facă turul noului loc care ne va deveni casă. Auzisem că am ajuns într-un loc numit Auschwitz, undeva în Polonia.

De afară s-au auzit niște voci dure, care țipau la oameni să coboare:

– Jos, jos, afară din vagoane!

Niște oameni în haine cu dungi ne ajutau să ieșim din vagoane. Peste câteva minute ne-au separat: bărbați şi femei, copii şi oameni în vârstă. Eu şi fratele meu eram împreună. Mama mea avansează cum avansam şi noi, nu-mi aduc aminte să ne fi spus ceva doar ne strângea de mâini ca și când ar fi fost ultima strângere de mână de pe lume. Și își ferea burta să nu fie lovită. Urma ”să avem un copil”!Soldatul german care ne-a despărțit, a tras-o pe mama deoparte. S-a uitat la ea, a râs batjocoritor și a împins-o. Pe tatăl meu l-am văzut alături de alți bărbați, mergând în direcția opusă de cum mergeam noi. Eu şi Jacob am fost duși într-o baracă şi am fost lăsați acolo. În baracă erau copii aflați aici de mai mult timp, foarte slabi, cu ochii mari, stând pe scândurile de lemn şi uitându-se la noi. Mai târziu am fost duși la un bărbat care ne-a ras în cap şi am primit niște haine vărgate la fel ca ceilalți. Bluza îmi era prea lungă la mâini, iar pantalonii prea largi, dar n-a contat, trebuia să le purtăm.

După câteva zile, am întrebat un bărbat dacă nu știe unde este mama mea, iar el mi-a arătat cu degetul afară, prin fereastra cu gratii, spre fumul care se ridica neîncetat dintr-o clădire. Am înțeles într-un final că mama a devenit un înger, dintr-acela cu părul blond şi cu veșmânt alb şi că locul de unde ieșea norul de fum era de fapt un crematoriu.

Peste o săptămână de la venirea mea, un locotenent a venit la noi, copiii, şi ne-a spus că vom merge să facem duș. Am fost foarte încântată şi abia așteptam, aveam nevoie să mă simt din nou curată. Am fost îndrumați spre un culoar lung în capătul căruia se aflau dușurile. L-am luat pe Jacob de mână. Ne-am înghesuit toți unul în celălalt să fim siguri că ajunge la toți apa. Când am auzit ceva deschizându-se deasupra noastră, mi-am ridicat capul şi mi-am închis ochii, așteptând ca apa caldă să-mi acopere trupul gol şi murdar. În sfârșit, eram liniștiți!”