”Un gând la foc de torță” Textul cu care o elevă a Colegiului Național ,,Mihai Viteazul” din Ploiești a câștigat Premiul I la ”Vreau să povestesc”

Mărturisire de la 1462,

Într-un moment de răgaz în care noi, învingătorii,

și turcii prizonieri lăsați în viață,

am poposit lângă Târgoviște

Era prima lună a verii ăsteia când Drăculea ne-a dat bice către und-aveau sultanul și-ai lui să-și îngroape colțurile corturilor în țărână.

În noaptea dinainte să atacăm, undeva la două-trei ceasuri după amurg, Țepeș ascuțea un pumnal cu lama lungă. Coroiat de spinare, ca un munte fără pisc, își ținea coatele pe genunchi și părea că se uita țintă la propriile mâini, deși-i vedeam ochii cum îi mai lunecă spre mine, în dreapta, sau în cealaltă parte, spre un ostaș de-al nostru de vază.

Ostașul era de fapt un băietan ce abia-și mai ținea ochii deschiși, sprijinit cu spinarea de piciorul calului. Drăculea, scufundat în gânduri, n-avea starea să-l judece, că știa doar cum ne tropoteau inimile-n piept de pofta luptei. Și mai știa și că ostașul ar fi sărit oricum la datorie, treaz și izbăvit de păcatul dinainte, de îndată ce i-ar fi auzit porunca. Am încercat să-l fac pe domn să scânteie din tenebrele lui, să zic că băietanul s-ar fi trezit din somn dacă îi plesneam calul peste crupă, însă răspunsurile lui au fost departe de mine. Arareori mă lăsa astfel, fără nicio vorbă la schimb.

Eu și Drăculea abia ce ne săturasem să-l strigăm băietan, dar de spătos era și de rigid, tot așa – priceput în luptă din naștere, cum doar arcași putea domnul spune c-aveacâțiva. Preț de-o clipă, odată, am și crezut că-l avea pe ăsta tânăr mai la inimă, pentru că-i era loial nevoie mare.

– Când oi da greș, ție – pentru că m-ai servit – o să-ți fac îngropăciune pe fundul unui pârâu, că de-acolo nu pot să te ciugule ciorile ca pe mumă-ta, i-a zis Țepeș într-o zi ostașului.

Cu aceea, mi-am amintit de cum îi tăiase jumate din familie ca pe varză, în piața brașoveană, iară pe cealaltă jumătate a tras-o-n țepușă. Pe dată, mi s-au mai potolit părerile. De nu mai știa să lupte fie și pentru un minut, băietanul n-ar fi fost cu nimic mai presus de familia sa, iară domnitorul i-ar fi făcut felul cum știa el mai neguros. În fond, nu intraseră în sac ostașii buni, ș-apoi mărunta milă a lui Drăculea părea s-aibă rădăcini adânci în gânduri ca astea.

Oastea noastră ar fi încăput în căușul domnului de restrânsă ce era. Pesemne, pe domn prea îl apucase încântarea de manevra pe care avea s-o facă. Tăcerea-i era giulgiu, iară împunsăturile mele, ale celui mai de încredere om, nu răzbăteau prin-trânsa.Eram cumnat cu frate-său din flori, Vlad Călugărul, iară pentru motivul ăsta mai puțin și pentru altele mai mult, Țepeș mă ținea întotdeauna aproape.

– Dobrița, zisa-miel din neant pe nume, ridicându-mi fruntea.

La tunetul din vocea lui, băietanul a tresărit și el.S-a ridicat înțepenit în capul oaselor. I se spăriase până și calul, care-și mutase piciorul de lângă spinarea lui și nu-l mai lăsase să moțăie. În mijlocul nostru era o torță-nfiptă în pământ; lumina slab, suficient ca Țepeș să nu-și dea cu piatra peste degete. Tot atuncea, cu vocea lui, a pâlpâit și focul, de parcă s-ar fi temut. Domnului i-a scăpat un surâs crud pe sub mustață, genul acela de surâs cu uscăturile de buzele atât de subțiate că le crăpai când le strângeai și după-ți luai sângele de pe ele cu vârful limbii.

– Pe sultan nu-l las, a mârâitȚepeș fără să-l bage în seamă, la care eu am am rămas uitându-mă îndelung, că îl mai auzisem cum se jura pe tot ce-avea, dar nicicând nu crezusem că o așa voce de sălbăticiune ar putea ieși din gâtlejul lui.

Până mi-am revenit, a continuat:

– Sultanul n-are să-l vadă pe Hamza-n vârful țepei ca să știe c-a fost mâna mea. O să-mi vadă mâna-n noaptea asta… ș-apoi n-o să mai vadă nimic. Biruința să fie cu noi și-atunci când eu voi rămâne domn în Țara Muntenească, pe turci o să-i aliniez în țepe și pe Radu o să-l pun în frunte, ca pe Hamza, în una și mai înaltă.

Pe urmă, s-a jurat din nou.

Așa, am înțeles și eu, pentru a suta oară, cum de i se dusese buhul ca Dracul, nume pricinuit de mai multe decât de țepeori de pofta de vârsare de sânge ce-l mai cuprindea în zilele de post. De când eram în slujba-i, de când el era domnul meu și nimeni altul, mă obișnuisem la vocea lui găunoasă și rece. La început, avusesem impresia că și-o piatră ar fi trădat mai multe ca el, dacă o puneai la ureche s-o auzi cum șușotește. Pentru asta, îmi îngreuna sufletul să-l văd șchiopătând de oboseală pe holurile reci de piatră sau când îl găseam cu ochii pierduți în zări și vocea răpusă, ca o șoaptă rămasă pe urma vorbelor.

Vasăzică, asta văzusem atunci în concentrarea lui și am rămas și eu pe gânduri. Știam c-o să ieșim biruitori, dar îi recunoscusem privirea pierdută, chiar și pentru o singură clipită, și n-am putut să nu mă întreb ce temeri putea avea un domn ca el. N-am putut să zăbovesc prea mult deslușind aceasta. M-a ridicat în picioare și m-a pus să trezesc tabăra, că era luna sus pe cer și, odată cu ea, era timpul să răsfirăm turcii de prin corturi.

Când m-am întors să mă pregătesc, băietanul a nimerit lângă mine, strângându-și chinga șeii. A căscat ochii surprins când murgul lui și-a ridicat copita până la burtă, s-alunge o muscă. Animalul avea gâtul lăsat, urechile relaxate și fornăia a plictis, fără grija omenească a ceasului ce va urma, în carese putea alege cu picioarele tăiate. Atunci, din privirile mari și holbate ale băietanului, am înțeles că și pe el, ca pe mine și ca pe domn, îl frământau temerile, că moțăiala lui de mai devreme nu fusese deloc o moțăială, ci poate doar o șansă ca Țepeș să-l ucidă înainte să moară sângerând în tabăra turcească.

Mi-am scuturat capul. Cum puteam eu ști ce era în mintea unui prostovan?

Eram cu toții în straie turcești atunci când Vodă a-nceput a vorbi din nou, deja călare, cu părul aruncat liber peste umeri. Își recăpătase căutătură care tăia.Mă înfiora și mă ușura deopotrivă. A spus el ce-a spus, dar până să-mi destup urechile de tot, n-am priceput prea multe – în orice caz, cu mine le discutase deja. Spunea ceva de turci, că-s mulți, și-apoi a aruncat în aer un tuset care, în sfârșit, m-a trezit pe deplin din gânduri.

– Cine se gândește la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămâie aici, a încheiatȚepeș.

Auzind acelea, părul de pe ceafă mi s-a făcut măciucă și nu alta.

La rându-mi suit în șa, am aruncat băietanului o ocheadă: stătea țeapăn ca însuși domnul, cu mâinile strânse pe dârlogi și picioarele gata să-mboldească mârțoaga în galop. Și eu, și el, și alți câțiva mai din fața noastră, țineam niște goarne, din care am suflat pe dată ce-am dat năvală peste turci. Dară până atunci, am călărit în tăcere până la corturile lor multe, clipă-n care Țepeș a descălecat, ne-a făcut semn să așteptăm tăcuți și a-nceput să se plimbe nestingherit pe-acolo, încercând să descoasă câte-o gardă chiaună de somn în ce parte dormita sultanul și cum era, pe larg, organizată tabăra.

Cât el s-a desfătat prostindu-i pe turci pe față, eu și cu băietanul începusem să-mpărțim foc din torța lui Vodă în altele de-ale ostașilor noștri.

– Voico Dobrița, mi-a spus un țăran pe nume.

Am dat să-i aprind torța, dar mi-a tras-o de sub nas.

– I-o cămilă legată printre corturi. Tare bună ar fi pârlită…, s-a hlizitel.

Am scăpat și eu un rânjet, trimițându-l mai departe cu focul și-o plesnitură peste ceafă.

Tot așa zâmbeam vulpește când mai vedeam pe câte unul din ai noștri cu hangere și iatagane, luate în urmă cu un an, la sud de Dunăre, drept din tecile turcilor.

– Au să se omoare turcaleții între ei, îți zic! mi-a declaratînsuflețit alt ostaș, când i-am dat o goarnă.

– Într-așa fel cum te-ai echipat, arăți mai turc decât turcul, i-am întors-o eu, la care, ca să nu hohotim, am mustăcit amândoi ca-n oglindă.

Inima parcă mai creștea-n mine când îi auzeam că făceau haz de curajul pe care încercau să și-l măture de pe jos. Cu o brumă de noroc așternută peste creștetele noastre, turcii aveau să-și taie singuri capetele, iar noi aveam să le privim rostogolindu-se în iarbă, rodul sămânței noastre de teroare.

Tepeș a revenit într-un final, ceva mai luminat la față. L-am văzut încă din umbre, că prea se zguduiau de mersul lui apăsat, din care altminteri nu se auzea mare lucru când se apropia. Ne-a fost suficient să-l vedem cum încăleca în fața noastră, cum ridica mâna și făceaun gest bine-cunoscut, care ne dădea răgazul la o ultimă respirație înainte de măcel. Am suflat din goarnă. Am dat pinteni calului. Am strâns torța și, aplecându-mă în șa, am dat foc primului cort de la intrarea din tabără, aclamat de răgetele oștenilor care-mi veneau în urmă”