Observatorul Prahovean publică, în colaborare cu Muzeul Judetean de Istorie și Arheologie Prahova, textele câștigătorilor Concursului Național de Scurte Povestiri ,,Vreau să povestesc”, ediția a III-a.
Astăzi vă prezentăm textul cu care Babi Raul, elev în clasa a VIII-a, la Școala Gimnazială nr. 37 din Constanța, a câștigat Mențiune.
”Duminica aceea
Marți, 27 ianuarie, Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului
Ușa clasei se deschise cu un geamăt prelung și asurzitor, lăsând să pătrundă în încăperea scufundată în penumbră o undă fină de mister. Cu pași mărunți și aproape perfect calculați, o bătrână intră timid în sală, urmând îndeaproape suflului enigmatic. În cele din urmă, femeia se opri în mijlocul clasei și, înainte de ceea ce păru o veșnicie de tăcere, se așeză încet pe un scaun, murmurând mai mult pentru sine un oftat șoptit. Privi, mai apoi, cu atenție auditoriul – elevi de mai multe vârste, așezați în bănci aproape perfect aliniate. În ochii lor se putea desluși cu ușurință uimirea. Pe buzele tuturor se năștea o întrebare legată de prezența intrigantă a femeii – ,,Cine era doamna din fața lor?”
Fără niciun avertisment, bătrâna și-a ajustat tonul vocii. Brusc, șoaptele și zarva copiilor au încetat. Femeia scosese deja din poșetă o agenda pe care acum o ținea deschisă în mâna dreaptă. Era cu siguranță un obiect păstrat de mult timp – paginile îngălbenite ale carnetului erau una dintre dovezi, iar gratitutidinea bătrânei față de Divinitate se putea citi din privirea și gesturile aproape nostalgice. Pe coperta de piele încă se distingeau vag urmele și conturul unor litere aurii, demult șterse. Misterioasa doamnă a început apoi să citească. Vocea ei blândă a marcat imediat debutul unei confruntări între trecut și prezent, iar imagini ale unei lumi îndepărtate, învăluite în întuneric, au pătruns fulgerător în realitatea noastră. Pasiunea femeii oferea viață fiecărui cuvânt… acele cuvinte rostite de ea cu o delicatețe și blândețe specifică oamenilor superiori:
,,În acea noapte, preț de câteva ore, cerul a devenit în totalitate negru. Ascuțit și pregătit, parcă, să înjunghie orice fărâmă de nădejde, văzduhul întunecat a înghițit cu bestialitate infimele urme de bunătate împrăștiate prin lume. Chiar și stelele – acele monumente îndepărtate de speranță – s-au topit în totalitate la contactul cu platoșa fierbinte de ură a Terrei. Au căzut, apoi, cu o repeziciune violentă, către Pământ. Cerul plângea, iar în urma stelelor ce valsau mecanic către omenire, dâra luminoasă de tikvah1 a fost înlocuită de lacrimi. Totuși, în duminica aceea de teroare, nici măcar o picătură din bolta cerească nu a ajuns la timp în Iași pentru a putea prevesti dezastrul ce avea să urmeze. Imaginea ce se contura, deja, în întunericul absolut al nopții părea să fie ruptă din realitatea omenească și avea să marcheze pentru totdeauna cursul istoriei.
Acel cer negru a devenit, preț de câteva clipe, roșu. ”
Bătrâna închise, într-un sfârșit, carnetul, schitând un zâmbet nostalgic.
– Am fost acolo și am fost martoră la cruzimea urii. Poate că gloanțele trase de oamenii failibili au ratat câteva ținte. Dar ura, ura nu… continuă femeia cu o undă de tristețe în glas.
Privirile copiilor erau acum captivate. Lacrimile își făceau loc pe obrajii celor mai sensibili, iar femeia își analiza cu atenție auditoriul. Reușise să atingă sufletele copiilor prin doar câteva cuvinte.
– Mă numesc Eva Herșovici, iar duminica aceea mi-am văzut întreaga familie omorâtă. Mama, tata, surorile și frații mei… cu toții au fost uciși cu sânge rece de soldați și apoi aruncați într-un morman de corpuri în colțul străzii. Deși aveam doar 7 ani, îmi amintesc foarte bine cum străzile pavate cu piatră cubică din cartierul nostru deveniseră deja roșii. Erau îmbibate în sângele nostru, al evreilor. Culpa pe care am avut-o…? Eram… din neamul lui Solomon.
O lacrimă i se prelinse femeii. Și-o șterse rapid cu mâneca de la tricou și continuă:
– Viața unora, printre care m-am numărat și eu, a fost curmată. Totuși, tragicul șir de crime nu a încetat acolo; Pe toți ne-au luat, ne-au dus la Gară și ne-au urcat în vagoanele morții – trenuri umplute până la refuz cu populație evreiască, pornind într-o călătorie către nicăieri.
Clasa era acum înmărmurită. Șoaptele se transformaseră deja în lacrimi.
– Totuși, dumneavoastră trăiți! afirmă cu speranță o voce firavă din spatele clasei.
– Da… așa este! suspină femeia. Eu am avut, să zicem, un noroc ireal… aș îndrăzni să spun chiar… un noroc fantastic – am fost coborâtă la una dintre stații. Poate că, în cele din urmă, Dumnezeu nu a fost totalmente orb în duminica aceea.
Bătrâna se opri. Își trase sufletul preț de câteva clipe și explică:
– Ofițerii opreau uneori trenul pentru a putea să-i dea jos pe cei fără suflare. Pentru câteva secunde, în timpul inspecției vagonului în care mă aflam, mi-am ținut respirația și astfel i-am convins că am murit și eu. Acele secunde au părut cele mai lungi și dificile momente din viața mea. Lor… nu le-a păsat, m-au aruncat pe câmp fără nicio remușcare. Moartea mi-a redat, deci, într-un final viața. Dar cu ce preț?! concluzionă femeia. Eram singură, rănită și pierdută. Am înțeles mult mai târziu de ce am supraviețuit…!
Lacrimile curgeau liber pe obrajii elevilor. Eva le împărtășise povestea cu o curajoasă deschidere, iar fiecare lacrimă vărsată părea a fi o lecție despre prețul real al vieții, care a atins inimile tuturor în clasă.
Joi, 29 ianuarie, ora de istorie
Profesoara de istorie se așeză la catedră și spuse cu o voce gravă:
– Dragilor, cu inima împovărată, vă anunț că Doamna Eva Herșovici ne-a părăsit în dimineața aceasta. Îmi pare nespus de rău!
La vestea tristă, întreaga clasă rămase înmărmurită. Totuși, nu tristețea era sentimentul care îi copleșea pe toți, ci o responsabilitate solemnă. Acum, era datoria lor să păstreze vie amintirea bătrânei și să continue lupta pentru adevărul istoric al crimelor Holocaustului.
Au aprins, cu toții la sfârșitul zilei o lumânare. Era un pios omagiu din partea lor pentru sufletul doamnei Eva.
Acea fărâmă de vis neîmplinit care părea deja o nălucă – o lume fără ură, trebuia să se transpună în realitate. Iar ei au jurat că vor fi arhitecții acelei schimbări… pentru doamna Eva!
1. tikvah = ,,speranță” în limba ebraică”
Cum ți se pare subiectul?
