Într-o seară răcoroasă de toamnă, de Halloween, împreună cu prietena mea, Alice, ne-am sfătuit să vizităm Castelul Corvinilor, castelul ridicat de Iancu de Hunedoara.

Aveam de gând să așteptăm până se înoptează, fiind Halloween, nimic nu poate fi mai înspăimântător decât să vizitezi un castel pe timp de noapte. Desigur, știu că este cel mai probabil ilegal, dar până la urmă ar fi o experiență unică și palpitantă.

După trei ore am ajuns într-un final la castelul care arăta chiar și mai spectaculos în realitate. Am mers pe pod admirând priveliștea încântătoare de toamnă și am intrat pe poartă, neputând să exprim cât de nerăbdătoare eram să descopăr secretele acestui castel istoric.

Am mai mers un pic vizitând o mică parte, iar după am intrat într-o încăpere unde se aflau trei manechine îmbrăcate în rochii de pe vremea lui Iancu de Hunedoara și acolo se mai aflau două vaze albe și splendide.Ne-am ascuns acolo stând după manechine și am așteptat ca noaptea să apară. În ciuda încercării de a nu adormi, ușor ochii mi se închid văzând numai profundul negru.

Deodată, sunetul unor pași mă trezește din somn. Se pare că am adormit și speriată mă uit prin jur, iar Alice îmi face semn cu mâna să fac liniște. Atunci am auzit ușa încăperii în care ne aflam deschizându-se. Inima îmi bătea nebunește sperând să nu fim prinse. Dintr-o dată o liniște pătrunse în cameră, auzindu-mi doar bătăile repetate ale inimii.

Încercam să stau nemișcată până când s-a auzit din nou ușa puternică închizându-se făcând un sunet asurzitor de puternic.

Am tras cu ochiul verificând dacă suntem singure în cameră sau nu.

-A plecat, zic eu ușurată.

M-am uitat pe ceasul care indica ora 21:30.Am stat destul de mult.

-Amy eu zic să începem și să nu mai pierdem timpul,zise Alice ridicându-se de jos.

M-am ridicat și eu de jos și spre surprinderea noastră, toate luminile din încăpere s-au stins. Fiind noapte nu puteam vedea absolut nimic .Era beznă totală.

Încercam să merg fără a mă împiedica, dar din spatele meu a apărut o lumină puternică venind de la lanterna lui Alice.

-Hai să mergem, zise ea ieșind pe ușă.

Am verificat ca nimeni să nu fie pe coridorul întunecat și am început să exploram fiecare încăpere misterioasă.

Recunosc, este o experiență unică, dar în același timp și înspăimântătoare. Să vizitezi un castel din secolul al XV-lea pe timp de noapte, poate fi chiar foarte palpitant. Castelul părea tot mai înfricoșător și nu pot nega faptul că îmi era frică. Inima îmi bătea nebunește și tremuram toată. Nu știu la ce m-am putut aștepta când mi-a venit această idee în minte. Dar până la urmă dacă tot am ajuns aici, trebuie să și termin ceea ce mi-am propus.

Am mers și tot mers, și am ajuns în așa numita „Cameră de tortură”.

Era o cameră în care ne erau arătate toate modurile în care săracii oameni de pe vremea aceea erau torturați. Nici nu vreau să îmi imaginez chinul prin care treceau acei oameni. Pur și simplu îngrozitor.

Alice era în fața mea și cerceta fiecare colțișor și se informa. Nu stiu de ce am acea presimțire că aș fi urmărită. De parcă cineva s-ar uita la mine. Simțeam cum cineva se uită insistent și mă deranja cumplit, dar îmi era prea frică să mă uit în spate. Deodată simt cum cineva îmi respira în ceafă.

„Este doar în mintea mea. Este doar în mintea mea”. Zic eu în sinea mea.

Totul până când o mână rece și puternică îmi atinge umărul. Am țipat cât de tare am putut, inima luând-o la loc, și când m-am întors cu spatele nu era absolut nimeni.

-Ești bine? întreabă Alice îndreptând lanterna spre mine.

-Da…mi s-a părut că era cineva în spatele meu, dar doar mi s-a părut.

-Nu mai zi așa că mă sperii!Mai bine hai sa mergem să explorăm și alte camere. zise Alice ieșind din încăpere.

Am mai verificat încă o dată asigurându-mă că nu este nimeni, iar după am urmat-o pe Alice. Pe măsură ce exploram mult mai multe încăperi și ne aventuram pe coridoarele întunecate, suspansul creștea din ce în ce mai mult. Vizitarea unui castel pe timp de noapte este într-adevăr ceva nou și interesant.

Am intrat într-o altă încăpere ce părea să fie un dormitor încăpător, cu un pat regal, un șemineu alb și un covor făcut din blana unui urs.

Deodată luminile s-au aprins luminând încăperea .Alice a oprit lanterna și a pus-o în rucsac.

Se pare că ne aflam în dormitorul viteazului Iancu de Hunedoara. Spre surprinderea noastră am auzit ușa din spatele nostru trântindu-se cu putere. Ne-am întors cu spatele și am zărit o siluetă înaltă, înarmată și impunătoare. Era Iancu de Hunedoara.

Alice a rămas încremenită și puteam observa cum tremura de frică, de asemenea și eu.

Inima îmi bătea nebunește și nici nu îmi puteam găsi cuvintele potrivite. Trebuia să mă bucur sau să mă speri? mă întreb eu în sinea mea.

Iancu de Hunedoara a bătut cu piciorul în podea ,încât mi-a făcut inima să tresară.

-Cine îndrăznește să îmi spulbere liniștea pe timp de noapte? întreabă Iancu de Hunedoara intimidându-ne.

Nu puteam să cred că în fața noastră se află însăși spiritul istoric al lui Iancu de Hunedoara.

Am prins curaj și am făcut un pas în față.

-Scuzați-ne, Domnia Voastră, nu aveam de gând să vă spulberăm liniștea. Doar am vrut să facem o mică vizită pe timp de noapte. Ne cerem scuze, zic eu tremurând toată de frică.

Iancu de Hunedoara ne-a privit pe amândouă și a schițat un zâmbet.

-O să vă iert. Orice persoană merită o a doua șansă. Dar dacă se va mai repeta acest lucru, nu vă promit că o să mai trec cu vederea. Orice lucru are o limită. zise el privindu-ne pe amândouă în ochi pentru a se asigura că înțelegem.

M-am uitat pe ceasul care indica ora 01:30.

Cât de repede a trecut timpul.

Curiozitatea m-a împins să mă apropii de Iancu de Hunedoara și mi-am făcut curaj.

-Promitem că o să plecăm, dar mai întâi ai putea să ne acorzi un pic din timpul tău și să ne povestești despre luptele tale în care ți-ai dovedit iubirea față de țară și cum ne-ai apărat poporul, te rog? îl implor eu pe Iancu de Hunedoara.

Iancu de Hunedoara a îndemnat din cap și așa am stat timp de aproape o ora să îi ascultam poveștile despre cum ne-a apărat țara. Am ascultat cu admirație și am realizat cât de mult a influențat el istoria și tot ce a făcut pentru a ne apăra poporul. Am rămas complet uimită și impresionată.

Poate această vizită a fost înfricoșătoare, dar nu cred că mă așteptam să mă întâlnesc cu însuși Iancu de Hunedoara. A fost o onoare să-l întâlnesc și o experiență de necrezut!

A venit timpul să plecăm așa cum am promis. I-am mulțumit lui Iancu de Hunedoara pentru a această experiență. Nici nu puteam să zic dacă a fost doar imaginația noastră sau dacă ceea ce se întâmplă este real.

Am ieșit din Castelul Corvinilor pregătindu-ne să plecăm. Iancu de Hunedoara era la poartă și ne aștepta.

-Sincer să fiu, sunt uimit de curajul pe care l-ați avut să vizitați un castel istoric in timpul noptii și să stați de vorbă cu mine. Nu mulți ar avea curajul necesar pentru a face așa ceva, zise Iancu de Hunedoara.

Nu o să mint, și eu sunt uimită de curajul pe care l-am avut.Să vorbesc cu o personalitate istorică care a murit de secole? Cine m-ar crede? Abia de mă cred eu pe mine.

Am luat-o pe pod și l-am privit pe Iancu de Hunedoara cum a dispărut în întunericul etern.

După această întâlnire complet de necrezut, am plecat cu o dorință de neexplicat de a afla mai multe despre istoria României.

A fost o experiență foarte palpitantă și frumoasă. Am învățat foarte multe despre istoria noastră și sunt lucruri pe care mai mulți oameni trebuie să le audă despre istoria României, care sunt sigură că o să îi inspire și o să îi impresioneze”.