Claudius Dociu

Sâmbătă a fost asta. Prima oară, datorită (nu din cauza) unei înregistrări BBC din 1988, a emisiunii în timpul căreia Sir Nicholas Winton află că este înconjurat în platou de mare parte dintre cei 669 de copii evrei din Cehoslovacia pe care i-a salvat de la moarte în timpul războiului găsindu-le adăpost în familii britanice.

Până si lui, englezului, i-au curs câteva lacrimi când i-a văzut pe copiii de atunci, deveniți astăzi adulți, ridicându-se și mulțumindu-i fără cuvinte, doar din priviri (dar ce priviri încărcate de recunoștință!) pentru șansa dăruită de un om care, după ce și-a făcut datoria, a mers mai departe, fără să pretindă ceva pentru eroismul său.

Așa se și explică faptul că de gestul său s-a aflat atât de târziu, din fericire, totuși, înainte ca Nicholas Winton să plece, anul trecut, din această lume, spre a se întâlni într-o alta, mai bună, cu alți copii, cei pe care, spre marele său regret, nu i-a putut salva din infernul în care se transformase Europa ocupată de naziști.



A doua oară, doar câteva ore mai târziu, m-am văzut nevoit să-mi șterg lacrimile după spectacolul Organizației Umanitare Concordia, care de 25 de ani face pentru copiii uitați de propriile familii, dar și de sistem, mult mai multe decât ne putem noi măcar imagina.

În fiecare august, în curtea fostului CAP din Ariceștii Rahtivani, devenit acum un orășel în toată regula, în locul de unde a pornit totul cu un sfert de secol în urmă, se strâng o mulțime de copii : cei care beneficiază de serviciile organizației înființate în anii ’90 de preotul iezuit Georg Sporschill . Pentru o zi, ei sărbătoresc împreună cu educatorii lor, cu voluntarii, cu prietenii și partenerii organizației, dar și cu foștii lor colegi, deveniți acum adulți, ceea ce au realizat, pas cu pas, an de an, până acum.

Pe scena din sala de festivități de la ferma din Ariceștii Rahtivani, copiii cărora șansa numită Concordia le-a deschis aripile speranțelor sunt, de la cel mai mic, la cel mai înalt, Artiști cu A mare. Dezinvolți, conștienți de talentul lor, capabili să transmită valuri copleșitoare de emoții către asistență și să ridice publicul în picioare pentru a aplauda, dincolo de performanța artistică în sine, performanța fabuloasă a celor care au reușit să construiască așa ceva într-o țară care uitase la un moment dat ce înseamnă solidaritatea.

Într-o țară care nu e capabilă sa construiască o autostradă, într-o țară în care intri bolnav în spital si ieși între patru scânduri din cauza infecțiilor intraspitalicești, într-o țară în care anormalul este de mult ceva obișnuit, într-un astfel de mediu, un austriac, preotul Georg Sporschill, căruia i s-au alăturat apoi și alți oameni animați de aceleași valori și deciși să ajute, a izbutit, cu multă credință și perseverență, să pună bazele unei organizații care a schimbat și schimbă destinele a mii de copii, abandonați de familii, dar și de societate.

În altă viață, parcă, acum peste două decenii, am avut șansa să vizitez și să scriu, pentru ziarul “Ploieștii”, despre ferma din Ariceștii Rahtivani . Mă bucur să constat astăzi că voluntarii veniți în România cu gânduri mari nu s-au dat bătuți, în ciuda faptului că aproape totul le era împotrivă. Birocrația, neîncrederea ori nepăsarea, plus multe alte asemenea obstacole, toate au fost depășite, unul câte unul. Așa cum tot unul câte unul au venit și au rămas cei care astăzi se ocupă de copiii din centrele Concordia (celui din Aricești i-au urmat altele, în Ploiești și în Capitală), dar și de cei de pe stradă, în cadrul Centrului “Sf Lazăr”, de atelierele în care aceștia învață meseriile ce îi vor ajuta să se descurce pe cont propriu, de activitățile extrașcolare unde copiii își exersează și șlefuiesc talentul , dar și de colectarea de fonduri pentru ca organizația să poată face toate aceste lucruri, precum și cei care susțin Concordia, ca parteneri generoși și de încredere.

Pentru toți aceștia, zâmbetele copiilor cărora le-au schimbat viețile înseamnă mai mult decât orice altceva. Nu au nevoie nici de articole în ziare, nici de decorații pe piept, câtă vreme știu că, așa cum sună deviza Concordiei, „Cine salvează o viață, salvează întreaga lume!”.

Cu asta, sunt sigur, ar fi fost de acord și Sir Nicholas Winton, care, fac de asemenea prinsoare, ar fi lăcrimat și el, la serbarea de sâmbătă. Datorită, evident, iar nu din cauza cuiva.