sclavi

Ştirea cu oamenii ţinuţi în lanţuri la Berevoieşti este una care are menirea să transforme orice creier în ceva amorf, cu consistenţa unui jeleu ţinut prea mult la soare într-o zi de august. 

Nu poţi procesa corespunzător din prima o astfel de ştire.
E că atunci când afli că mai ai 2 luni de trăit. Intri în faza de negare.
După ce realizezi că totul e cât se poate de real, începi să trăieşti stări cu care vrei nu vrei, eşti familiarizat, că doar eşti român: deznădejde, scârbă, furie, revoltă.
Dar pentru că eşti român, uiţi repede. Toate trec.
Şi mergi înainte pe principiul strămoșesc " Toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim".
Nerealizand că de fapt eşti la fel de sclav că amărâţii ăia ţinuţi în lanţuri undeva în Europa anului 2016.

Să mă explic:
Cam cât de liber te simţi când stai cu orele la coadă pentru a-ţi plăti taxele către un stat care nu te reprezintă şi nu te respectă?
Când mergi cu medicamentele în plasa într-un spital din care ai toate şansele să nu mai ieşi viu te simţi liber?
Când vezi că votul tău, care de fiecare dată ar trebui să aducă o schimbare, este anulat de alianţe post-electorale de toată jena, ai senzaţia că într-adevăr contezi?
Când oraşul în care trăieşti este administrat ziua de către primărie iar seara de către clanurile interlope te simţi în siguranţă?
Ideea este că suntem la fel de sclavi că cei din Berevoieşti.
Doar că lanţurile pe care noi le purtam nu se văd.
Încă.